Pasiune

Se spune ca: 'O imagine face cat o mie de cuvinte'.

Daca adaugam si o piesa frumoasa... suntem cu adevarat mai bogati.

Iar eu ma gandesc sa scriu...

Cu un pas inainte

Vine o zi in viata unui indragostit, cand... ii cam trece…

Asa stau lucrurile intr-un mod simplist, la o prima vedere.

Femeile prevad nefericita zi, cu fiecare cearta, discutie aprinsa, sau mangaiere amanata pe a doua zi. Simt (mai exact- durere) cand, din rezervorul iubirii, celalalt isi baga pumnul si scoate cu placere o cantitate considerabila. Oricat ne-ar placea sa credem, iubirea asta nu-i nelimitata, neconditionata. Ea poate fi alimentata, sau epuizata.

Ati observat ca perioada de doliu a unei femei, cauzata de o cearta, este mai adanca si mai lunga, decat cea a barbatului?

Poate pentru ca durerea pumnului inca vibreaza in ea, iar viitorul se incapataneaza sa-i arate ca poate urma o zi cu mai multe renuntari si lacrimi inghitite.

Pe cand, un barbat poate sa se intoarca ‘ca o floare’, dupa ce a plecat trantind usa in urma lui. Ca si la numerele de magie… intra un broscoi, si iese un porumbel.

Barbatii n-au previziuni. Ei sunt simpli, ceea ce-i transforma in porumbei imaculati.

Ne plac porumbeii imaculati. Sunt demni, puternici- pentru ca ne fac sa dorim a zbura, iar albul lor te capteaza si hipnotizeaza.

Nu ne plac ciorile, din prea multe motive.

Uneori, in timp, suferim de iluzie optica.

Asa cum am spus, barbatii nu prevad (exceptia este Nostradamus- dar e deja amintit in istorie), ei fiind prieteni cu prezentul.

Se trezesc inr-o dimineata, si o termina cu o concluzie:

Noi nu ne mai iubim. Unde-i pasiunea din noi? Scanteia din ochii tai si rabdarea ‘nemarginita’ din interiorul meu?

Mai trista, este o alta dimineata cand isi da seama ca trebuie sa faca CEVA pentru relatia lor. Disperat, cumpara flori, sau ce stie el…, si pune mana stangaci pe ea.

Cu lacrimi in ochii, cu sufletul sfasiat, si mila pentru el- pentru ca nu i-a spus Nimeni, ea incheie:

-Nu au niciun rost! Am facut chiar si inmormantarea. Ce mai ramane de facut, este sa plec.

O poveste, ce poate face parte din viata.

Totusi, pentru a nu ramane cu un gust amar, marturisesc ca imi doresc sa cred in ‚ a asculta’.

Vise...

Eram in drumul meu spre scoala. Pe scurtatura ce lega doua dealuri dintr-un satuc frumos si plin de liniste.

O dimineata de primavara geroasa si cu multa ceata, abia reuseam sa vad la o jumatate de metru in fata mea.

Doar ca eu nu mai eram in clasa a V-a. M-am privit... haine frumoase, si sentimentul ca nu-mi apartin!

Ingrozitoare vreme, si situatie.

Dupa cativa pasi, ceata se rispi brusc, iar in fata aparu o casa. O casa care nu stiu sigur daca exista in drumul meu din clasa a 5-a, dar atunci cand am vazut-o, era ca si cum as fi cunoscut-o dintr-o povestire, sau mi-as fi imaginat-o odata, in trecut.

Era minunat ca in valea aia imensa aparu un lucru uman, care imi oferea siguranta.

Un barbat ce taia lemne, dar pe care eu nu l-am vazut pana atunci, ma intreaba daca m-am ratacit.

I-am raspuns ca trebuia sa ajung undeva, dar nu stiu de ce. Cunosc locul, dar nu mai sunt sigura ca e acela. Motivul pentru care sunt aici mi-e strain, dar acum, dupa ce mi-a iesit casa lui inainte, simt ca trebuie sa raman o vreme.

Vizibil incurcat de vorbele mele fara logica, se incrunta, dupa care, spuse serios:

-Daca simti ca trebuie sa ramai, atunci asa trebuie sa faci! Si eu am sentimental ca te cunosc, dar nu stiu de ce... nu vreau sa ne lamurim in privinta asta.

Si am intrat impreuna in curtea casei lui.

Scrisoare deschisa catre Maruta.

Penibil! Maruta oscileaza intre averea lui Dolanescu si moartea Mihaelei Runceanu.

N-am vrut sa-mi pierd vremea scriindu-i lui Maruta pe blog, (nici n-am facut-o, totul durand 2 minute), si nici n-am vrut sa va oripilez pe voi cu commentul asta, dar pentru ca nu a fost publicat, am hotarat, in alte 2 minute, sa-l public aici.

4 minute din viata mea:

‚Maruta! Adevarul simplu si curat este ca esti disperat dupa rating, nu ai nicio valoare si demnitate in tine. Orice mizerie o vezi cum se transforma in aur, prin ratingul tau facut pe seama unor oameni necajiti, simpli, si saraci, care deschid televizorul si se bucura ca se afla in lumea asta cineva mai disperat decat ei.
Poate crezi ca sunt o simpla rautacioasa, dar sa te intreb ceva:
In momentul in care vei avea copii, si vor vrea sa se uite la televizor, nu o sa-ti fie teama ca vor vedea un imbecil care promoveaza mizeriile ca pe niste valori?
Gandeste-te o secunda, si daca vrei sa fii tu imbecilul respectiv, n-ai decat. Te vei trezi si tu la un moment dat.
Toate televiziunile, ati devenit niste OTV-uri...mai murdare decat cei in cauza, pentru ca ei, cel putin, nu se dau drept altceva!
Eu am renunat sa ma mai uit de aproape un an la televiziunile romanesti… consider ca nu trebuie sa-mi bat eu, sau altcineva, joc de viata mea.
Uneori uit, iar atunci cand ma intorc obosita de la munca, deschid televizorul, dar ma ingrozesc imediat de ce vad, si-l opresc…. ca si azi...din cauza asta m-am obosit sa-ti scriu!
Sa-ti dea Dumnezeu minte. Daca nu, vei deveni una din ‘valorile’ promovate de tine!’

PS: Sper sa nu-mi creasca numarul de vizitatori in urma acestui post tendentios, scandalos, cu urme de sange.

Fericirea

De multe ori ma intreb: Ce e fericirea? Care-i combinatia, care-i cifrul ce duce la starea asta minunata?

Cred...

...Deseori fericirea este de scurta durata, insa intensa. Noi oamenii, nu putem fii mult timp fericiti. Daca ‚perioada admisa’ se prelungeste, ne plictisim de ea, nu o mai apreciem, si fuge alungata.

E ca si cum am manca zilnic, vreme de saptamani intregi felul nostru preferat de mancare. Poate ca-n primele zile e savuros sa mananci fructe de mare...

...Fericirea poate sa vina si pe neasteptate... ca o exceptie. Se intampla sa am perioade lungi de nefericire, tristete, cu lucruri rele ce-mi certifica si legalizeaza starea in care ma aflu. Dupa care apare ‚Ea’, si-mi spun: Gata cu ghinionul, acum urmeaza si portia mea de bine!

Insa‚ Ea’ nu apare, nu pica din cer, sau nu este rodul unui proces energetic al planetelor.

De foarte putine ori ne surprinde singura... de prea putine ori ca sa avem o viata frumoasa.

...Adevarul este ca fericirea vine atunci cand e chemata, si infloreste atunci cand este observata. Trebuie sa muncesti, sa crezi, si sa o intretii pentru a exista in viata ta. ..Suna ca descrierea unei relatii!:)

In actuala etapa existentiala, sunt preocupata de cunoastere. Cunoasterea propriei persoane, cunoasterea prin experientele mele cu lumea exterioara. Cum as putea fii fericita daca nu cunosc ce anume ma face fericita? Cum as putea sa ma simt bine daca nu depun efortul sa atrag in viata mea lucrurile bune?

Atunci cand eram mica, ma facea fericita joaca: sotronul, elasticul, sau ascunselea cu prietena mea de veselie, Adelina. Imi faceam temele si mancam in graba ca sa pot iesi la gard si sa o strig: Adelina, hai in strada!

Asta ma facea fericita, si actionam in consecinta. Ce-ar fi fost daca as fi asteptat sa ma cheme doar ea sa vin la joaca? Ar fi fost mai putine momente de fericite! …Trist!

Ce am facut saptamana trecuta pentru MINE? Pentru a fii fericita?

Port un respect enorm pentru artistul Tudor Gherghe, si o iubire pentru muzica lui, pe care am descoperit-o, inca de mica.

De mai bine de 1 luna, de la anuntarea concertul, am stiut ca o sa merg.

N-am gresit reteta fericirii, mi-a iesit perfect! Am plans... de fericire! Am simtit cum sufletul mi-e invadat de un val cald, un val ce nu incape, si iese, exteriorizandu-se prin lacrimi in coltul ochilor si un zambet larg, permanent.

Timp de 2 ore mi-am hranit sufletul cu ce-i mai bun, am plans si am ras de fericire, am PRIMIT fara sa dau nimic la schimb.

Am iesit din sala un alt om, poate mai bun, pozitiv, si fericit.

Prietenul meu mi-a zis ca am ras toata noaptea in somn. Rasul meu l-a trezit, iar zambetul permanent l-a convins ca starea mea de fericire continua. Nu-mi amintesc toate visele, nu cunosc toate motivele reactiei mele, dar stiu sigur ca eram la bunica acasa, iar in locul strugurilor din vie erau agatate eugeniile atat de iubite in copilarie. Le-am vazut, m-au surprins, si am am inceput sa sar de bucurie.

P.S.: Iertati postul atat de lung, dar fericirea mea este neincapatoare!:)

TUDOR GHEORGHE-NICIODATA TOAMNA

and sometimes very human

” We are just like other people… we love to sing, we love to dance… we are human… and sometimes… very human…’’

Ideea de a-mi reboteza blogul 'and sometimes very human'(Primul lui nume a fost identic cu al meu, insa mi s-a parut corect sa aiba propria identitate.) reprezinta o dorinta de-a mea, de a deveni mai umani:

...capacitatea de a iubi neincetat.

...educatia de a ne respecta pe noi si pe cei din jur.

...intelepciunea de a suferi pentru lucrurile cu adevarat importante.

...puterea de a recunoaste ca am gresit.

...simplitatea de a ne bucura de o zi insorita, sau de o piesa preferata la maxim (la sens figurat si la propriu).

...nebunia de a fii fericit in orice moment, chiar si intr-unul nepotrivit.

...mandria de a nu purta mastile sociale standart. S-ar putea sa nu ne vina bine, sa ne fie prea mari sau mici, chiar sa ne urateasca.

...increderea ca suntem unici.

...libertatea de a aprecia un om frumos.

....si inca mai cate!....because…’we are/’re human… and sometimes… very human…’

In timp ce stateam cu mine si ascultam muzica, aud o voce masculina: ” We are just like other people… we love to sing, we love to dance… we are human… and sometimes… very human…’’. Era inceputul unei piese minunate: Wax Tailor - Ungodly Fruit

Un val de fericire m-a izbit brusc. Cat de minunat e omul asta, cat de barbat poate fii pentru ca se declara: sometimes… very human…!

Minunat!

Mi-am imaginat ca-si recunoaste si celelalte calitati enumerate de mine mai sus. Eu cred ca este in stare, iar el ar avea numai de castigat!

Va provoc la 3 minute de liniste, in care sa fiti numai voi, fara prieteni, rude, firme.

Doar voi! Ascultati-va!

Poate ma ajutati sa-mi completez lista.

Cu drag!

Placut surprinsa!

Dragul meu,

Iti multumesc din suflet pentru cadou. Nici nu ai idee cat de bine m-ai ghicit!

Cred ca sunt cateva luni bune de cand ma gandesc serios la un blog personal, dar n-am trecut niciodata la fapte. Credeam ca nu as avea suficiente lucruri de spus, sau ca nu scriu bine, ori ca voi fi judecata prea aspru de catre altii. Pana la urma, la asta ne pricepem noi oamenii cel mai bine: sa emitem judecati de valoare (avizate, bineinteles), si sa punem etichete pe tot ce misca si nu. O fi vre-o metoda de-a simplifica lucrurile caci de-aia traim in secolul vitezei.

De ce m-am hotarat sa scriu, totusi? Dintr-un cumul de motive. Poate pentru ca mi s-a oferit pe tava acest blog cu mentiunea: Scrie!, sau poate pentru ca acum este momentul!

Am hotarat, cu ajutorul unui proces indelung, dureros, din care inca mai fac parte, (va voi povesti treptat) sa ma detasez de masa, de glota de oameni care striga: Aliniaza-te cu noi, nefericit-o! N-am sa ascult sfatul lor binevoitor, n-am sa mai plec capul la toate opiniile, pentru ca nu ma regasesc in ele.

Ceea ce-mi doresc cu adevarat este sa ma regasesc pe mine. O persoana pierduta undeva in trecut, atat de adanc, ca n-am certitudinea ca ar fi existat vreodata. Doar o simt. O simt cum ma ademeneste cu zambete pierdute, senzatii minunate si clipe inedite. Oh, e minunat sa simti!

O sa scriu despre mine, despre prieteni, cunostinte, o sa scriu vazute si nevazute, auzite si imaginare. Voi scrie cu placere pentru mine, pentru cine vrea sa citeasca cateva ganduri umane. O sa scriu cel putin pentru o persoana.

Iti multumesc!