A-mi fi drag de vreun defect de-al lui mi se pare cel mai intim mod de-al accepta.
Cred că avem cu toţii o parte autentică, descoperită mai mult sau mai puţin, pronunţată sau minimizată, dar existentă şi care e gata să se arate ori de câte ori avem timp pentru noi.
Dialogul personal ar trebui să necesite un ritual, urmat de: ‚Ce contează pentru mine?’
Răspunsul este de multe ori, al naibii de greu de dat, dar chiar dacă soluţia nu este cea optimă, întrebarea rămâne deschisă până când se mai face un pas spre sine.
Aş putea fi snoabă, căci sunt atrasă de senzaţia de om puternic pe care mi-o oferă. Ca şi ceilalţi, mă las purtată de mirosul parfumului lui de care este atât de mândru. Seduce şi mă las sedusă!
Însă momentele preţioase sunt acelea în care se află el cu sinele, şi în care îmi este şi mie îngăduit accesul. Astfel de clipe flatează şi copleşesc, te apropie de celălalt sau din contră, conştientizezi diferenţele dintre două persoane.
Uneori reuşim împreună să găsim lucrurile importante, care ne unesc, alteori ne lovim de cele care ne distanţează.
Impulsivitatea mă face ca în acele momentele să neg tot ce avem sau nu avem, dragostea perfectă şi indiferenţa, rămânând senzaţia de nisip în gură, sentimentul de abandon.
Îl privesc cum la o discuţie amicală, exagerează amănuntele pentru a susţine ce e important şi face asocieri copilăreşti lucrurilor în care nu crede.
Ştie când aş putea să-l contrazic şi mă aşteaptă atent, în defensivă pregătit cu tot vocabularul revizuit.
M-ar exaspera maniera asta de a ţine cu dinţii de propriile idei ca şi cum ar fi universale. M-ar exaspera dacă într-un final mi-ar ‚da dreptate’, printr-un sărut.
Însă e vorba de el şi de sărutul lui.
Căci mi-am propus acum mult timp să îl las să mă fascineze ca atunci.
Relativ recent am acceptat faptul că două entităţi sunt prin definiţie diferite.
Iar azi nu evidenţiez ceea ce nu am ci iubesc ceea ce am.
Clipa aceasta e importantă pentru că a-mi fi drag de vre-un defect de-al lui mi se pare cel mai intim mod de-al accepta.
