Chaque fois que

După…

Apoi…

Fumez o ţigară pe malul lacului. Lângă mine, cineva face yoga.

E puţin trist, poate ironic dacă priveşti din exterior, dar noi suntem mulţumiţi din plin.

Try me

Liniştea camerei care până mai acum a ţipat fără ecou, liniştea lucrurilor de pe podea, şi a zidului rece.

Când, după ce inima mi se dilată şi apoi se strânge mică, mică, când, după ce-mi şterg picăturile de sudoare de pe frunte, mă întreb: Ce pot să fac acum? Încă nu e târziu pentru nimic.

‚Acum ascultă, gândeşte!’

‚Linişte!’

Mă uit spre tine, dar tu nespunând nimic îţi dai seama că vorbesc cu gândurile. Încă mi-e permis orice şi tărăgănez la maxim cu o plăcere crudă durerea momentului.

Asta înseamnă să deţii puterea…

Îmi place… tot corpul mi-e străbătut de fiori reci ce mă încarcă de energie şi fantasme.

Îmi place să fug, îmi plac lucrurile ce se mişcă din locul în care au căzut şi îmi place că-mi priveşti în tăcere părul răvăşit.

Eu, o uşoară împotrivire, tu, un scutur şi:

- Dacă data viitoare nu voi vedea privirea asta şi dacă vei fugi fără să-ţi tragi mai întâi răsuflarea, voi şti că ţi-e indiferent.

Ca de femeie

Aceleaşi picioare silfide continuate cu genunchi osoşi şi parcă transparenţi.

E îmbrăcată cu rochia unei femei, din mătase cu imprimeuri florale, ce-i acoperă rotunjimea genunchilor şi îi ascunde vânătăile pe ici, pe colo.

Deşi abia o revăd, ştiu de existenţa lor.

Rochia îi porneşte drept dinspre nivelul sânilor şi numai atunci când se mişcă, ia forma corpului.

Chipul, mai tot timpul întrebător, acum e chinuit de gânduri îndestulătoare. Cearcănele îi adâncesc privirea şi îi subliniază pomeţii.

E tot frumoasă!

Sau mai bine spus, întotdeauna am socotit-o frumoasă, însă pentru prima dată o descopăr ca pe o femeie.

…căreia nu i te poţi împotrivi să nu o priveşti.

Fumează tăcută şi încearcă să îşi adune cuvintele.

Trăirile ei i se pot citi pe chip, şi formează o drama care o pune în valoare.

Gesturile, mai lente ca de obicei îţi permit să o urmăreşti pas cu pas până când te trezeşti atins de privirea ei.

- Crezi că e greşit să-mi cumpăr o sticlă de gin pe care să o ţin în casă?

- Nu! Şi râd, complice pentru că nu asta era întrebarea...

După un timp în care nu fac altceva decât să o privesc dorindu-mi, continuă:

- Eu îi spun că ador să merg la cinema de una singură, să mă bucur avid de tot aerul, şi el îmi cere să ne mutăm împreună…

Aproape dezirabilă

Mă trezesc într-un mediu bolnăvicios. Esteticul e reprezentat de senzaţiile date uitării, iar grotescul, de restul tău.

Cel puternic e slab în faţa mirosului delicateselor de valoare mică.

Mă simt ca şi cum aş fi fost cu cea mai dezagreabilă femeie. Secătuită de orice lichid şi feminitate, îşi duce strâmb urmele tinereţii.

Mă ştie prea bine, pentru noi fiecare, are câte o atingere obraznică pe care o regreţi prea târziu.

Mizez pe rânced, căci e cea mai simplă cale spre descompunerea animalică, însă te căieşti imediat ce începi să te recompui. Doar dacă ai noroc!

Degeaba m-aş spăla, a rămas impregnată în mine.

… însă gata cu senzaţiile, ce mai contează?

Mă simt bărbat!

‘De-a părerea’

O fetiţă frumoasă foc şi mama ei se joacă într-un parc. Mama, din când în când se sustrage de la activitate şi îşi priveşte fiica aşa cum doar o mamă o poate face, cu un amestec de afecţiune şi sacrificiu, cu lacrimi în ochi şi cu convingerea că totul a meritat.

Vraja s-a rupt în momentul în care fetiţa, prea obosită se puse pe plâns, şi nimic nu-i putu distrage atenţia de la osteneala ei.

După câteva negocieri nereuşite, mama îi promise o vizită la un fast food, iar fetiţa îşi şterse încântată lacrimile.

Fără să-mi dau prea mult cu părerea, uneori, chiar şi cu cele mai bune intenţii, un părinte poate lua deciziile greşite pentru copilul lui.

Ca mai toţi copiii, îmi doream să grăbesc timpul şi să devin majoră.

Deşi nu existau griji cotidiene, ci doar protecţie şi iubire necondiţionată, de multe ori, în schimbul lor eşti constrâns să acţionezi după placul părinţilor, şi să te conformezi deciziilor lor.

Personal, mă împăcam cu toate hotărârile, căci am noroc de părinţi buni, însă independenţa mea înnăscută nu se potrivea cu grija lor tipic părintească.

Nu acceptam refuzul de a mă juca unde şi când poftesc eu, refuzul de a pleca şi mă întoarce atunci când îmi pierdeam interesul vizitei. Pentru asta recurgeam la plânsete, ambiţii de a nu mânca, de a nu vorbi, şi chiar la minciuni. Hoinăream pe dealuri, stăteam singură sau îmi adunam prietenii în serile de vară pentru un joc ‚de a pitulatul’ sau o baie în râu până după miezul nopţii. După câţiva ani, îmi schimbam şederea pentru câteva zile.

Nu acceptam piedici, şi nici îngrijorări, erau dovezi de neîncredere care mă stresau cumplit.

Dacă aş fi fost băiat, cu o astfel de atitudine aş fi cules multe laude, dar ca fată, în ochii celorlalţi eram ceva ce trebuie îndreptat prin educaţie.

Însă, izbucnirile  mele de libertate, nu concepeam să nu mi se îngăduie.

Ca adult, îmi place să cred că am rămas aceeaşi persoană. Mă sufoc dacă stau prea mult timp în acelaşi loc, şi mustesc dacă cineva îmi dă sfaturi pe care nu le cer.

Pentru a nu ajunge să trăieşti viaţa altcuiva, fiecare ar trebui să-şi ia deciziile de unul singur conform cu propria personalitate.

Cu toate variantele posibile şi cu toate părerile înconjurătoare, decizia finală e strict personală.

Nu îmi iese de fiecare dată să aleg ceva care să mă mulţumească doar pe mine, dar mă consum după o reîntoarcere la origine.

Săptămâna trecută am provocat doi prieteni la v-aţi ascunselea, noaptea în pădure.