Sau nu sau da?

Trebuie să facem doar ce este corect?

Când luam decizii suntem egoişti sau ţinem seama de valori morale, sociale? Cum împaci şi mintea şi sufletul?

Dilemele obişnuiesc să mă ţină  în loc multă vreme iar lucrurile făcute spontan mi-au oferit o vedere panoramică asupra oraşului.

Privit de sus fiecare cu viaţa lui cum aleargă după câine, copil sau iubit. Aplecată peste balustradă, îi privesc aşa mici, mici cu mari semne de întrebare deasupra capului.

Suntem nişte oameni trişti, îmbrăcaţi în haine de firmă pentru a prinde puţină sclipire. Ne consolează un parfum şi cădem sub greutatea unei brăţări ce apasă încheietura mâinii.

Pic şi mai adânc pe gânduri…

El este dilema mea şi are întocmai un răspuns:

“În lumea reală nu se vorbeşte de corectitudine sau de egalitate.

E corect că tu eşti înaltă şi alta e bondoacă? E drept când un copil se naşte cu un handicap? Despre ce egalitate vorbim când unul e… sa spun… naiv?

În realitate te lupţi să ieşi din mulţime şi să-ţi găseşti locul tău. Nivel cu nivel urci, te poţi împiedica, cei mai mulţi nu se bucură de evoluţia ta şi rareori cineva îţi oferă un imbold.”

Reîntâlnire

Demult mi-ai dat întâlnire în faţa unui cinematograf, n-am apărut iar acum stau singură în sală şi urmăresc un film. Acţiunea pare că se îmbină cu realitatea iar eu  seamăn cu eroina, în timp ce  tu n-ai prins niciun rol in producţia hollywoodiana.

Oricând ai prefera emoţia sinceră din sala de teatru, aplauzele şi atingerea vie a mâinii, liniştea dintre scene, trosnetul podiumului… scândura şubredă din faţa casei ori  rochia mea pătată cu stropi de nămol.

Reîntâlnirea e ca un ropot de aplauze al inimii.

Nu m-am gândit niciodată cum ar fi dacă ai apărea pe locul din dreapta. Însă visez fântâna din faţa casei şi aceeaşi dimineaţă în care eu beau apă din palmele tale. Uneori îmi e atât de sete că încep să plâng până ce mâinile ude mă cuprind şi buzele îmi zvântă faţa.

“Nu-mi mai sufla prin păr, fiorul ăsta face ca totul să devină real…” Nu apuc să spun tot şi vacarmul claxoanelor mă smulge din braţele lui.

Aici noaptea e o continuă zi, plină de cotidian, strălucitoare, fadă.

De acolo, el vede adevăratul miracol şi zâmbeşte. Într-o clipă mi-a înhăţat sufletul, mi-a târât trupul, m-a ridicat să îmi sărute buzele. Ochii lui te îmbracă ca să te dezbrace.

Nu mai eşti un vis, nu mă trezesc când îmi sufli prin păr, floarea nopţii sau pielea ta m-a îmbătat şi am aţipit o eternitate aşa îmbrăţişată.

‘Vino! Cât de tare iubeam noaptea…’

Se uită spre casă şi îşi coboară ochii în pământ. Se vede  silueta ei, cum aşterne patul, stinge lumina.

‘Demult ai prins toţi licuricii, fată crudă! Te-am chemat să-mi iau adio…’