Dar ea n-are păr mătăsos şi bucălai, piele fină sau nuri. Sărutul i-e sărat iar braţele reci. Pulpe ademenitoare… n-ai cum să-i rezişti chemării. Nici nu ştiu cum să spun… ea nu te cheamă, aproape că te respinge dar hipnotizat ajungi în interiorul ei şi atunci juri că nu regreţi nici o secundă din ce a fost sau va să vină. Poate fi o plutire de uitare sau poate fi o luptă epuizantă, de încerci s-o domini. Mai bine cedezi ascultându-i povestea lină şi înverşunată, tumultul şi liniştea. Mă face să mă simt norocosul care a înţeles-o, că mă apreciază şi mă acceptă aşa cum sunt.
O iluzie… ştiu! Şi mă îmbăt cu încă o gură de apă sorbită direct din palmele ei ce stau întinse către mine.
Epuizat, voiam să cred că tu mă aşteptai în capăt dar la prima gelozie m-am trezit înghiţit de apele ei răzbunătoare, parcă mă uitase. Era un fel de pedeapsă, pentru orice îi făcusem iar tu ştii cât urăsc judecata.
Mi-am amintit de noi, ziua în care ai apărut în prima linie, cea a norocului. Ca o năluca, o flacără ce parcurge un drum lung şi ajunge pe plaja mea, aleator, neanunţat, fără să ameninţe acel ceva cel mai de preţ… libertatea!
Iar eu m-am aruncat în valuri…
