Teatrul mă fascinează şi mă sperie. Clădirea este prea mare, iar sala, lojele, cortina şi tot decorul au văzut şi auzit atâtea, încât simt nevoia să rostească la rândul lor o parte din istoria locului.
Ştiu ce mă aşteptă, dar când nu sunt pregătită total să întâmpin spaţiul acesta şi să-l ascult, înmărmuresc. Uneori, nici oamenii din sală nu mă ajută să-mi revin, parcă şi ei se întorc de undeva din trecut să urmărească piesa ce rulează azi. Simt o plăcere vinovată sa-i urmăresc, şi nu pentru ca nu e frumos să mă uit insistent la cineva (îmi imaginez că ei nu mă văd, pentru că nu-s reali), ci pentru că îmi induc coşmaruri.
Savurez spaima cu plăcere.
Am învăţat că oamenii care nu există, vorbesc doar între ei. Însă o doamnă de peste şaizeci de ani şi durdulie, se propteşte lângă mine, întrebându-mă parcă dacă locul de lângă, e liber.
N-am răspuns, i-am privit doar haina lunga de blană, şi o altă blană de vulpe întreagă, aşezată în jurul gâtului. I-am admirat eleganţa cu care-şi purta animalele, iar mirosul lor, amestecat cu parfumu-i de dulce-'trecut', m-au smuls de lângă acţiunea piesei.
- Mă scuzaţi că vă întrerup, dar îmi puteţi spune cât a costat biletul? Îmi şopteşte fără să mă privească, imediat după ce se aşează.
- Nu ştiu, am venit în baza unei invitaţii. Mă străduiesc să zâmbesc, dar îmi iese mai mult cu un aer de superioritate.
- Aaa, şi dumneavoastră?... Mă întreabă complice.
- Da!
- Am înţeles. Şi după spectacol o să mergeţi cu actorul...?
- Unde să merg cu actorul?
- Ei, ştiţi dumneavoastră... aşa se practică! Si-mi zâmbeşte conspirativ.
- Nu! Nu merg! Am tăcut ca sugrumată.
Nu ne-am mai privit deloc, eu mimând teatral jignirea, ea dezamăgita ca nu i-am împărtăşit taina.
