Viaţa nu e un film american ce se sfârşeşte odată ce lucrurile încep să se aşeze şi toată lumea e fericită. Nu există continuări la prima parte sau sezoane ci un lung şir de scene.
Scenariul e o interminabilă dispută între actor şi regizor, între ce ţi-ai dori şi ce se cade să faci, între vise şi limite, între decoruri exorbitante şi limite ale bugetului.
Mie mi-e ciudă pe actor când nu ştie să zâmbească, să fie trist sau să facă dragoste, indiferent de calitatea producţiei şi de viziunea regizorului.
Actorii adevăraţi sunt înzestraţi cu o doză de independenţă, uneori joacă rolul băieţilor răi. Ei atrag căci sfidează regulile, legile, improvizează dialoguri. Mint şi divulgă o fărâmă din adevăr, seduc, îndrăznesc să atingă şi dacă eşti suficient de aproape primeşti din adrenalina lor. Tu doar speri să nu fugă înainte de aţi veni în fire.
O femeie ce păşeşte încrezătoare şi sexy pe tocuri de 10 cm, ce vine neînsoţită să joace poker împreună cu o duzină de bărbaţi, lasă în urmă multe priviri.
Din dreapta ei lucrurile mi se par ameţitoare, înfiorătoare şi excitante. Bărbaţii o privesc ca pe o pradă frumos mirositoare, însă căprioara e de fapt un leu ce îmi caută privirea înainte de a spune: „all in”! Eu aş lăsa-o să mă joace şi pe mine.
Ei şi-ar dori mai degrabă să le treacă prin dormitor.
Adevărul e că nu s-ar culca niciodată cu un actor mai slab, şi singurul loc în care i-ar lăsa să câştige ar fi la bucătărie căci bărbaţii gătesc cel mai bine.
Până una alta, câştigă cu un singur As şi pleacă unde vrea ea cu banii.
