Unul din momentele rare în care descoperi şi descoşi, de undeva de sus, o imagine complexă şi greu de exprimat în cuvinte. O înfăţişezi, o simţi, o trăieşti, inima îţi bate mai tare căci e entuziasmată de revelaţia ta şi de gustul ei halucinant.
Stăm unul lângă celălalt, nu foarte apropiaţi, însă suficient cât să sorbim fiecare picătură de intimitate.
Corpul o primeşte şi ochii o reflectă, urechile ascultă iar mintea face conexiuni prea rapide din care percepem doar senzaţii de fericire.
“Ochii tăi!”
Asemenea, ochii lui. Poate-i mai scapă câte un gând odată cu privirea spre decolteu dar îl redescopăr sincer iar dialogul e lin.
Uneori ne oprim din povestit şi ne privim. Ne privim pentru a ne cunoaşte mai bine, nu mai vorbim pentru a lăsa gândurile să se întrezărească pe chipurile noastre.
Vrea să-mi povestească de-o închipuire, îşi ia avânt dar sfârşeşte printr-un compliment drăguţ. Îmi muşc încet buza de jos fără să piardă gestul, şi parcă se gândeşte la un joc.
O teamă scurtă: prea multe nelinişti frumoase pricinuite de un bărbat pe care nici nu l-am atins, mâna lui nu mi-a prins braţul ca să îmi deseneze încet ceva pe spate! Nu vreau să mă gândesc cum ar fi, n-aş putea să abandonez o plăcere neconsumată şi să cedez alteia.
Pare să ştie ce gândesc şi aprobă totul printr-un zâmbet.
- Aş mai completa cu: “încet”!
- Foarte încet!
- … ne-am fi…
- Da.
O clipă visătoare…
Şi schiţa unui regret:
- Eşti sigură?
- … nu mai sunt…
