Povestea începe ca toate poveştile. Este aproape ştiut că o prinţesă trăieşte în zilele noastre într-o pădure înverzită, alături de multe păsări ciripitoare şi de o mierlă. Cel mai probabil una solitară însă în realitate nu-o văzuse niciodată, doar se proptea în deschizătura balconului să-i asculte cântecul.
Zilele erau pline de copii ce aleargă după veveriţe, interjecţii pasagere, arici urâţi şi mici descoperiri.
Câteva creaturi ce se arată mai rar dar care scot din tine suflul spaimei. Fâlfâitul aripilor de liliac, silueta unui lup, ţipătul bufniţei, o fac să tresară şi să-i mulţumească imaginaţiei că n-a permis mai mult. Aşa e aici, noaptea-i un tărâm ireal iar ziua totul e veridic. Nici ea nu face excepţie, râde până ce vocea îi prinde o uşoară răguşeală, uneori plânge şi nu regretă.
Zilele supărate, cu ploaie grea şi stropi apăsători răsunând de geamul casei îi amintesc de tropotele cailor galopând prin bălţi.
Păstrează bine un suvenir neîntregit, îi desenează forme şi îi simte conţinutul.
Fumul se pierde, iar aburul de pe o piatră încinsă e înghiţit într-o mare de molecule neinteresante.
Tot ce a reprezentat odată un fenomen, tot ce ne mişcă sau nu, este absorbit într-un final. Se aşterne uitarea sau se creează ideea de ciclu. Nu mai trăim o singură iubire, trăim mai multe, şi tot nu e suficient! Vrem să ne mai naştem încă o dată pentru a ne potoli setea de absolut.
Ea flirtează cu amintirile şi se lasă sărutata de un scutur rece.
Şi nu, nu aşteaptă niciun prinţ, în zilele astea ar fi desuet! Singura credinţă magică ce a păstrat-o suna aşa:
- Dar totul se termină cu bine!
- Cum oare?
- Nu ştiu, este un mister!
