Începutul infernului de toropeală sună tentant. Ei zumzăie ceva, în timp ce eu mă pot gândi la un singur lucru. …Tentant şi ăsta! Nu vreau să treacă pe lângă mine, aşa că-l notez, şi dorind să-l împărtăşesc cuiva, îl trimit sub forma unui SMS.
Îi dau un picior pe sub masa, şi îi şoptesc:
- Ai primit un mesaj.
- Ştiu.
- Verifică-l.
Cu groaza de a nu citi cuvinte plictisitoare de la foşti, îşi ia telefonul din geantă, râde.
- Cu cine? Vreun bărbat de aici?
- De când am venit, am văzut doar femei interesante… poate numai cu ele.
Preocupată de gândurile mele, îi las discutând.
Trecând pe lângă noi, se întoarce fericit că nu ne-am ratat. Ne salută pe fiecare, şi mi se pare că se uită după ea. O găseşte.
- Ce mai faceţi? De când nu v-am mai văzut… Aceeaşi echipă, tot fericiţi.
- Stai cu noi, spuseră aproape toţi în cor.
Se uită pe furiş la mine. Buzele mi-au rămas nemişcate, iar faţa cu atât mai puţin, n-a schiţat niciun gest.
I se trase rapid un scaun.
- Cinci minute! Ne gândim să ieşim la iarbă verde, hai cu noi. Ca şi dăţile trecute. Acum cât timp? Câteva luni…
- Un an, spuse.
‚Un an’, i-aş fi spus. Probabil, el: ‚Atunci erau să-şi dea seama.
…Incitant căci nu ştiau, mă rog, aşa ai decis tu! Îmi era atât de greu să nu te ating, iar atunci când o făceam, nu puteam să-mi iau mâinile de pe tine.’ Râde ironic ‚Ce bine că te-ai tras la timp şi n-ai dat nimic de bănuit… ca şi acum, de altfel.’
Asta ne-am fi spus şi ne-am spus. Aş fi continuat că sunt mândră de el, acum se descurcă admirabil!
Oricine poate garanta că n-a existat trecut, inclusiv noi.
Şi totuşi, ea întorcându-se acasă, reciteşte mesajul: ‚Am pofta de-o idilă!’
