Calc cu plăcere pe durerea gleznelor dată de tocurile pantofilor. Odată cu gândul la tine, îmi străbate trupul, îmi amorţeşte picioarele şi îmi încântă abdomenul.
Mersul mi-e legănat, apăsat, uşuratic...
Mă claxonează o maşină şi distrată, întorc complimentul şoferului.
În lipsa mea, copacii au explodat, măruntele flori albe, dur pictate pe cer promit că nu vor pica anul acesta. Mireasma dusă de vânt îşi face de cap prin împrejurimi!
Dacă aşa miroase albul, l-aş da la schimb cu aroma lămâii de pe corpul meu. Tu ce crezi....?
O grijă, un nor, un stop în drum! De aici nu se vede orizontul... oare cum miroase albastrul?
Nu-mi amintesc chipul dar îţi cunosc gustul purpuriu, nu ştiu ce vei spune de-mi ieşi înainte dar ştiu cum mă vei privi. De nu voi dori să îmi ridic privirea spre tine, îmi vei săruta buzele.
„Mă uit în ochii tăi şi mă văd pe mine”.
Încă două străduţe însorite, răspunsul la o întrebare şi un tremur până în faţa uşii.
Albastrul e drumul oricât de lung, plin de semnificaţii, din care desprind doar lucrurile minunate. E drumul ce duce la destinaţia dorită.
Iar eu mă îndrăgostesc cu fiecare pas ce-l fac spre tine.
