În timp, căpătă un obicei ciudat de a-mi cotrobăi prin lucruri, de cele mai multe ori nemaipunându-le la locul lor.
Porneam spre ea încrezătoare, cu scopul de a-i repeta că nu este adevărat şi sfârşeam prin a-i da dreptatea.
Uneori o dispreţuiam atât de tare încât nu o puteam privi în ochi, şi îi căutam pantofii joşi şi butucănoşi născocindu-i ca pe un fel de simbol al înţelepciunii şi al hotărârii.
Certitudinea ei m-a dus la o altă destinaţie. Iar acum stau, pregătindu-mă să bat la o uşă urât sculptată.
Dacă aş fi de cealaltă parte a vizorului nu mi-aş recunoaşte aerul schimonosit şi bărbătesc.
Şi azi, la ultimului nostru drum împreună poartă aceleaşi încălţări în semn batjocoritor de ‚la revedere!’
…
- Mi-a fost atât de teamă să pierd, încât n-am mizat pe simţurile mele…
- Nu contează asta acum, voiam să-ţi zic că azi voi adormi cu genunchii tăi în gând!
