Sau nu sau da?

Trebuie să facem doar ce este corect?

Când luam decizii suntem egoişti sau ţinem seama de valori morale, sociale? Cum împaci şi mintea şi sufletul?

Dilemele obişnuiesc să mă ţină  în loc multă vreme iar lucrurile făcute spontan mi-au oferit o vedere panoramică asupra oraşului.

Privit de sus fiecare cu viaţa lui cum aleargă după câine, copil sau iubit. Aplecată peste balustradă, îi privesc aşa mici, mici cu mari semne de întrebare deasupra capului.

Suntem nişte oameni trişti, îmbrăcaţi în haine de firmă pentru a prinde puţină sclipire. Ne consolează un parfum şi cădem sub greutatea unei brăţări ce apasă încheietura mâinii.

Pic şi mai adânc pe gânduri…

El este dilema mea şi are întocmai un răspuns:

“În lumea reală nu se vorbeşte de corectitudine sau de egalitate.

E corect că tu eşti înaltă şi alta e bondoacă? E drept când un copil se naşte cu un handicap? Despre ce egalitate vorbim când unul e… sa spun… naiv?

În realitate te lupţi să ieşi din mulţime şi să-ţi găseşti locul tău. Nivel cu nivel urci, te poţi împiedica, cei mai mulţi nu se bucură de evoluţia ta şi rareori cineva îţi oferă un imbold.”

Reîntâlnire

Demult mi-ai dat întâlnire în faţa unui cinematograf, n-am apărut iar acum stau singură în sală şi urmăresc un film. Acţiunea pare că se îmbină cu realitatea iar eu  seamăn cu eroina, în timp ce  tu n-ai prins niciun rol in producţia hollywoodiana.

Oricând ai prefera emoţia sinceră din sala de teatru, aplauzele şi atingerea vie a mâinii, liniştea dintre scene, trosnetul podiumului… scândura şubredă din faţa casei ori  rochia mea pătată cu stropi de nămol.

Reîntâlnirea e ca un ropot de aplauze al inimii.

Nu m-am gândit niciodată cum ar fi dacă ai apărea pe locul din dreapta. Însă visez fântâna din faţa casei şi aceeaşi dimineaţă în care eu beau apă din palmele tale. Uneori îmi e atât de sete că încep să plâng până ce mâinile ude mă cuprind şi buzele îmi zvântă faţa.

“Nu-mi mai sufla prin păr, fiorul ăsta face ca totul să devină real…” Nu apuc să spun tot şi vacarmul claxoanelor mă smulge din braţele lui.

Aici noaptea e o continuă zi, plină de cotidian, strălucitoare, fadă.

De acolo, el vede adevăratul miracol şi zâmbeşte. Într-o clipă mi-a înhăţat sufletul, mi-a târât trupul, m-a ridicat să îmi sărute buzele. Ochii lui te îmbracă ca să te dezbrace.

Nu mai eşti un vis, nu mă trezesc când îmi sufli prin păr, floarea nopţii sau pielea ta m-a îmbătat şi am aţipit o eternitate aşa îmbrăţişată.

‘Vino! Cât de tare iubeam noaptea…’

Se uită spre casă şi îşi coboară ochii în pământ. Se vede  silueta ei, cum aşterne patul, stinge lumina.

‘Demult ai prins toţi licuricii, fată crudă! Te-am chemat să-mi iau adio…’

Un mister

Povestea începe ca toate poveştile. Este aproape ştiut că o prinţesă trăieşte în zilele noastre într-o pădure înverzită, alături de multe păsări ciripitoare şi de o mierlă. Cel mai probabil una solitară însă în realitate nu-o văzuse niciodată, doar se proptea în deschizătura balconului să-i asculte cântecul.

Zilele erau pline de copii ce aleargă după veveriţe, interjecţii pasagere, arici urâţi şi mici descoperiri.

Câteva creaturi ce se arată mai rar dar care scot din tine suflul spaimei. Fâlfâitul aripilor de liliac, silueta unui lup, ţipătul bufniţei, o fac să tresară şi să-i mulţumească imaginaţiei că n-a permis mai mult. Aşa e aici, noaptea-i un tărâm ireal iar ziua totul e veridic. Nici ea nu face excepţie, râde până ce vocea îi prinde o uşoară răguşeală, uneori plânge şi nu regretă.

Zilele supărate, cu ploaie grea şi stropi apăsători răsunând de geamul casei îi amintesc de tropotele cailor galopând prin bălţi.

Păstrează bine un suvenir neîntregit, îi desenează forme şi îi simte conţinutul.

Fumul se pierde, iar aburul de pe o piatră încinsă e înghiţit într-o mare de molecule neinteresante.

Tot ce a reprezentat odată un fenomen, tot ce ne mişcă sau nu, este absorbit într-un final. Se aşterne uitarea sau se creează ideea de ciclu. Nu mai trăim o singură iubire, trăim mai multe, şi tot nu e suficient! Vrem să ne mai naştem încă o dată pentru a ne potoli setea de absolut.

Ea flirtează cu amintirile şi se lasă sărutata de un scutur rece.

Şi nu, nu aşteaptă niciun prinţ, în zilele astea ar fi desuet! Singura credinţă magică ce a păstrat-o suna aşa:

- Dar totul se termină cu bine!

- Cum oare?

- Nu ştiu, este un mister!

În drum spre

Calc cu plăcere pe durerea gleznelor dată de tocurile pantofilor. Odată cu gândul la tine, îmi străbate trupul, îmi amorţeşte picioarele şi îmi încântă abdomenul.

Mersul mi-e legănat, apăsat, uşuratic...

Mă claxonează o maşină şi distrată,  întorc complimentul şoferului.

În lipsa mea, copacii au explodat, măruntele flori albe, dur pictate pe cer promit că nu vor pica anul acesta. Mireasma dusă de vânt îşi face de cap prin împrejurimi!

Dacă aşa miroase albul, l-aş da la schimb cu aroma lămâii de pe corpul meu. Tu ce crezi....?

O grijă, un nor, un stop în drum! De aici nu se vede orizontul... oare cum miroase albastrul?

Nu-mi amintesc chipul dar îţi cunosc gustul purpuriu, nu ştiu ce vei spune de-mi ieşi înainte dar ştiu cum mă vei privi. De nu voi dori să îmi ridic privirea spre tine, îmi vei săruta buzele.

 „Mă uit în ochii tăi şi mă văd pe mine”.

Încă două străduţe însorite, răspunsul la o întrebare şi un tremur până în faţa uşii.

Albastrul e drumul oricât de lung, plin de semnificaţii, din care desprind doar lucrurile minunate. E drumul ce duce la destinaţia dorită.

Iar eu mă îndrăgostesc cu fiecare pas ce-l fac spre tine.

Viaţa e curioasă...

- Nu vreau nimic de la tine, poate doar să mă aminteşti în treacăt printr-o frază sau cine ştie, merit o întreagă poveste…

Dansezi?

”Viaţa e curioasă!”

Prind din zbor vorbele astea, scoase dintr-un context nesemnificativ dar alăturate tenului tău măsliniu mă fac să-mi doresc să stau pe vârfurile picioarelor.

Curios e cum o persoană te poate atrage sau respinge printr-o primă impresie. El e îmbinarea perfectă dintre seducţie şi aversiune. De fiecare dată când îl privesc mă simt de parcă mi-ar fura un sărut şi nu că nu mi-ar plăcea, doar că reuşeşte să mă intrige.

Câteva doamne în vârstă ne privesc încântate, altele mai tinere par geloase pe contrastul pielii noastre.

Curios e că ne cunoaştem la o nuntă… e trist căci noi n-am fost la fel de norocoşi ca tinerii miri sau suntem singurii care putem respira neîncorsetaţi?

Cu câteva excepţii, nu-mi plac nunţile. O sumă de invitaţi siliţi, de cele mai multe ori vechi necunoscuţi, haotic adunaţi la aceeaşi petrecere cu multă mâncare. Ei îşi jură credinţă pe viaţă de parcă ar şti ce va implica binele şi răul în viaţa lor. Asocieri nefericite încurajate şi sărbătorite.

Curios e să mă pierd în braţele tale şi chiar dacă nu simt că aş putea rămâne o viaţă întreagă, deja îţi ştiu mirosul pielii tale măslinii.

Poker face

Viaţa nu e un film american ce se sfârşeşte odată ce lucrurile încep să se aşeze şi toată lumea e fericită. Nu există continuări la prima parte sau sezoane ci un lung şir de scene.

Scenariul e o interminabilă dispută între actor şi regizor, între ce ţi-ai dori şi ce se cade să faci, între vise şi limite, între decoruri exorbitante şi limite ale bugetului.

Mie mi-e ciudă pe actor când nu ştie să zâmbească, să fie trist sau să facă dragoste, indiferent de calitatea producţiei şi de viziunea regizorului.

Actorii adevăraţi sunt înzestraţi cu o doză de independenţă, uneori joacă rolul băieţilor răi. Ei atrag căci sfidează regulile, legile, improvizează dialoguri. Mint şi divulgă o fărâmă din adevăr, seduc, îndrăznesc să atingă şi dacă eşti suficient de aproape primeşti din adrenalina lor. Tu doar speri să nu fugă înainte de aţi veni în fire.

O femeie ce păşeşte încrezătoare şi sexy pe tocuri de 10 cm, ce vine neînsoţită să joace poker împreună cu o duzină de bărbaţi, lasă în urmă multe priviri.

Din dreapta ei lucrurile mi se par ameţitoare, înfiorătoare şi excitante. Bărbaţii o privesc ca pe o pradă frumos mirositoare, însă căprioara e de fapt un leu ce îmi caută privirea înainte de a spune: „all in”! Eu aş lăsa-o să mă joace şi pe mine.

Ei şi-ar dori mai degrabă să le treacă prin dormitor.

Adevărul e că nu s-ar culca niciodată cu un actor mai slab, şi singurul loc în care i-ar lăsa să câştige ar fi la bucătărie căci bărbaţii gătesc cel mai bine.

Până una alta, câştigă cu un singur As şi pleacă unde vrea ea cu banii.

Ele

În noaptea aia sufletul mi-a devenit rece.

Abur fierbinte a încetat să-mi mai iasă pe gura şi pe nări când m-am oprit să privesc mici zâne îngheţate prin sălcii.

Durerea fizică m-a făcut să înţeleg că e necesar să stau, să o las să mă îngenuncheze, tot o va face într-o zi, aşa că ne-am dat întâlnire în mijlocul unui lac acoperit de zăpadă.

Mi-am zis că o să-i permit orice şi m-am trezit aproape dezbrăcată în timp ce frigul tăia adânc în mine.

Apa îngheţată era neobişnuit de limpede iar eu mă oglindeam în ea privindu-mi formele şi ochii. Mi-am căutat trecutul, greşelile, plăcerile şi am stat să-mi număr zâmbetele apoi lacrimile. De fapt, am zâmbit şi am plâns de câte ori mi-a tresărit sufletul şi mi s-a strâns inima în piept.

Frigul e înteţit de imaginile reale şi când mi-am terminat suspinele, aerul rece intră în nări să mă  amorţească în întregime. Un pansament curat şi corect aplicat, îmbibat cu anestezic.

Albul orbitor mă face să-mi închid ochii în timp ce o voce fredonează un cântec cu versuri alese din mintea mea.

Liniştea şi pacea aproape că îmi iau respiraţia şi aş putea să mă transform într-o zână prinsă de ramurile unei sălcii.

Acum nu mă mai miră prezenţa lor, imaginea nu e deloc una tristă sau morbidă, ci  firească şi împăciuitoare.

Când m-am trezit, primul lucru pe care l-am făcut a fost să respir. Inspir şi expir adânc ca într-o etapă yoga.

Un sunet puternic, apa lacului aproape se dezgheţase sub mine şi pluteam la suprafaţă susţinută de un  strat subţire.

Nu mi-e frig.

Nu-mi mai este frică.

Soarele mângâie, zânele au zburat…