Abur fierbinte a încetat să-mi mai iasă pe gura şi pe nări când m-am oprit să privesc mici zâne îngheţate prin sălcii.
Durerea fizică m-a făcut să înţeleg că e necesar să stau, să o las să mă îngenuncheze, tot o va face într-o zi, aşa că ne-am dat întâlnire în mijlocul unui lac acoperit de zăpadă.
Mi-am zis că o să-i permit orice şi m-am trezit aproape dezbrăcată în timp ce frigul tăia adânc în mine.
Apa îngheţată era neobişnuit de limpede iar eu mă oglindeam în ea privindu-mi formele şi ochii. Mi-am căutat trecutul, greşelile, plăcerile şi am stat să-mi număr zâmbetele apoi lacrimile. De fapt, am zâmbit şi am plâns de câte ori mi-a tresărit sufletul şi mi s-a strâns inima în piept.
Frigul e înteţit de imaginile reale şi când mi-am terminat suspinele, aerul rece intră în nări să mă amorţească în întregime. Un pansament curat şi corect aplicat, îmbibat cu anestezic.
Albul orbitor mă face să-mi închid ochii în timp ce o voce fredonează un cântec cu versuri alese din mintea mea.
Liniştea şi pacea aproape că îmi iau respiraţia şi aş putea să mă transform într-o zână prinsă de ramurile unei sălcii.
Acum nu mă mai miră prezenţa lor, imaginea nu e deloc una tristă sau morbidă, ci firească şi împăciuitoare.
Când m-am trezit, primul lucru pe care l-am făcut a fost să respir. Inspir şi expir adânc ca într-o etapă yoga.
Un sunet puternic, apa lacului aproape se dezgheţase sub mine şi pluteam la suprafaţă susţinută de un strat subţire.
Nu mi-e frig.
Nu-mi mai este frică.
Soarele mângâie, zânele au zburat…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu