Reîntâlnire

Demult mi-ai dat întâlnire în faţa unui cinematograf, n-am apărut iar acum stau singură în sală şi urmăresc un film. Acţiunea pare că se îmbină cu realitatea iar eu  seamăn cu eroina, în timp ce  tu n-ai prins niciun rol in producţia hollywoodiana.

Oricând ai prefera emoţia sinceră din sala de teatru, aplauzele şi atingerea vie a mâinii, liniştea dintre scene, trosnetul podiumului… scândura şubredă din faţa casei ori  rochia mea pătată cu stropi de nămol.

Reîntâlnirea e ca un ropot de aplauze al inimii.

Nu m-am gândit niciodată cum ar fi dacă ai apărea pe locul din dreapta. Însă visez fântâna din faţa casei şi aceeaşi dimineaţă în care eu beau apă din palmele tale. Uneori îmi e atât de sete că încep să plâng până ce mâinile ude mă cuprind şi buzele îmi zvântă faţa.

“Nu-mi mai sufla prin păr, fiorul ăsta face ca totul să devină real…” Nu apuc să spun tot şi vacarmul claxoanelor mă smulge din braţele lui.

Aici noaptea e o continuă zi, plină de cotidian, strălucitoare, fadă.

De acolo, el vede adevăratul miracol şi zâmbeşte. Într-o clipă mi-a înhăţat sufletul, mi-a târât trupul, m-a ridicat să îmi sărute buzele. Ochii lui te îmbracă ca să te dezbrace.

Nu mai eşti un vis, nu mă trezesc când îmi sufli prin păr, floarea nopţii sau pielea ta m-a îmbătat şi am aţipit o eternitate aşa îmbrăţişată.

‘Vino! Cât de tare iubeam noaptea…’

Se uită spre casă şi îşi coboară ochii în pământ. Se vede  silueta ei, cum aşterne patul, stinge lumina.

‘Demult ai prins toţi licuricii, fată crudă! Te-am chemat să-mi iau adio…’