O altă abordare

Ia-ți un câine, o pisică, o nouă rochie, chiar fă un copil sau… schimbă unghiul...

El și-a dat seama că vrea să fie lăsat în pace când prima iubită i-a interzis să se mai uite după alte femei.
Eu sunt independentă de când mi-a zis mama: „să nu te prind că nu mănânci tot!” sau: „să nu te prind că nu ești cuminte!” Și nu m-a prins niciodată!
Problemă trată din vechi timpuri cu o altă abordare își găsește soluția printre amintiri.

Un taximetrist îmi spunea că barbații gândesc simplu. Dacă m-ar invita la o cafea ar face-o cu speranța că ajunge să îmi pună mâna pe sâni. Și că eu aș accepta doar dacă l-aș vedea ca pe un soț și tatăl copilului meu. În timp ce noi ne facem proiecții ale viitorului, ei se gândesc la urmatoarele 5 minute.
La fel de bine, se lasă furați de moment și confundă afecțiunea cu confortul, ajungând să creadă că prezentul se află în aceeasi zi cu viitorul.

Sau...
Precum pisica ce are nevoie de atenție și afectiune dar care toarce singură pe blanița ei, printre mustăcioare.... Dacă auzi și vezi, ești de față, bucură-te dar nu o lua personal. Nevoile se împart dar placerea e savuroasă de una singură.

M-a sunat să îmi spună să închid geamul căci afară s-a răcit iar eu am alergat desculță pe gresia din baie. Acolo nu sunt geamuri.

Scuzele mele…

Dar ea n-are păr mătăsos şi bucălai, piele fină sau nuri. Sărutul i-e sărat iar braţele reci. Pulpe ademenitoare… n-ai cum să-i rezişti chemării. Nici nu ştiu cum să spun… ea nu te cheamă, aproape că te respinge dar hipnotizat ajungi în interiorul ei şi atunci juri că nu regreţi nici o secundă din ce a fost sau va să vină. Poate fi o plutire de uitare sau poate fi o luptă epuizantă, de încerci s-o domini. Mai bine cedezi ascultându-i povestea lină şi înverşunată, tumultul şi liniştea. Mă face să mă simt norocosul care a înţeles-o, că mă apreciază şi mă acceptă aşa cum sunt.

O iluzie… ştiu! Şi mă îmbăt cu încă o gură de apă sorbită direct din palmele ei ce stau întinse către mine.

Epuizat, voiam să cred că tu mă aşteptai în capăt dar la prima gelozie m-am trezit înghiţit de apele ei răzbunătoare, parcă mă uitase. Era un fel de pedeapsă, pentru orice îi făcusem iar tu ştii cât urăsc judecata.

Mi-am amintit de noi, ziua în care ai apărut în prima linie, cea a norocului. Ca o năluca, o flacără ce parcurge un drum lung şi ajunge pe plaja mea, aleator, neanunţat, fără să ameninţe acel ceva cel mai de preţ… libertatea!

Iar eu m-am aruncat în valuri…

Vizită

Când urci scările, treaptă cu treaptă, susţinut de perete, sub atingerea rece a altui trup…

De fiecare dată când te întorci să ajungi la final, plăcerea creşte cu un nou nivel, muşchii se încordează dar transpiraţia e absorbită de vre-un rever.

Poţi pica însă gândul păcătos îţi dă tăria de a păşi drept.

După primul déjà vu, mintea te eliberează, corpul ţi-e mai uşor şi mai ascultător.

Ştie că la fiecare discuţie, ameninţ că mă mut la masa vecină.

- Acolo!

- Uneori când îmi vorbeşti, parcă pluteşti. Deşi stai în dreptul meu, nu te pot atinge.  Pentru cât timp o să fii reală?

Drumul până la el e o intrigă perpetua între durerea fizică şi cultul plăcerii.

Casa scării e mai îngustă, împânzită de verdeaţă umedă, fără senzori de lumină şi uşi la capete.

Actriţele coboară şi încă nu şi-au ieşit din rol. La început erau doar nişte siluete, acum au nume de scenă… poate de-asta pe mine mă voia reală.  

Însă, aşa cum bănuia, am dispărut atunci când a încercat să mă ia în braţe, scuzându-se că nu m-a prins în drumul meu către etajul superior. 

Un prieten

Când suntem mici ne bucurăm de prietenii de joacă până ne supăram, ne luăm jucăriile şi plecăm acasă la mama şi la tata.

Când mai creştem învăţăm că prietenia rezistă şi ne aduce cea mai mare împlinire dacă reuşeşte să treacă peste necazuri că ea există atunci când e târâtă prin greutăţi la finalul cărora nu te simţi abandonat de cei dragi.

Căci prietenia nu se măsoară numai în distracţii reuşite şi voie bună.

O respecţi şi o stimezi ca pe cel mai mare bun şi chiar dacă uneori mai uiţi de ea şi o neglijezi, nu e nimic, celălalt e mai înţelept.

Prietenia cea mai frumoasă decurge natural fără eforturi sau susţineri inutile, suspensii interminabile.

Nu cred în relaţiile la distanţă dar astfel de prietenii reuşesc să funcţioneze. Un telefon şi mi-am spus oful sau bucuria, m-am descărcat de povara poveştii neîmpărtăşite, am fost sfătuită sau pur şi simplu, ascultată.

Cu un adevărat prieten nu trebuie să te vezi zilnic, o dată pe săptămână sau lunar. Atunci când se întâmplă, îţi deschizi sufletul fără teama de a fi vulnerabil, fără frica aparenţelor sau dorinţa de a fi mai bun. Nu e nevoie să minţi, ar simţi dacă nu ai fi tu.

Am prieteni dragi din copilărie, din liceu, din facultate, de la locurile de muncă. Şi nu mă refer la cunoştinţe, ci la oameni care m-ar ajuta oricând cu ce pot şi uneori mai mult, fără să le cer şi fără să îmi ceară ceva în schimb. Şi eu aş face oricând, orice pentru ei căci îi simt parte din familia mea.

Am întrebat odată pe cineva cum poţi depăşi etapele grele ale vieţii. Mi-a răspuns că sunt două metode: te cufunzi în muncă sau dacă eşti norocos, ai prieteni pe care te poţi baza şi care îţi pot îndulci viaţa. Şi-a rupt câteva clipe din timpul lui, a renunţat la  câteva ore din somn pentru a-i explica unui rătăcit ca mine ce lucruri contează cu adevărat în viaţă. Discuţiile noastre mi-au şters lacrimile ţi mi-au dat încredere. El zice că n-a făcut altceva decât să-mi  fie alături dar pentru “atâta lucru” mie îmi va fi veşnic drag.

Şi experienţele mele ar fi însemnat nimic fără discuţiile noastre. Au fost lecţia mea de viaţă, cea mai importantă de până acum.

Prietenia şi egoismul. Multă vreme am crezut că cele două nu sunt compatibile când de fapt, un prieten bun nu se supără când ţie ţi-e bine. Am făcut de câteva ori greşeala să aleg să nu discut o situaţie pentru că nu voiam sa  supăr. Când am făcut-o, am fost surprinsă să constat că nimeni nu se simte ofensat sau trădat. “Simina, tot timpul trebuie să faci ce-i bine pentru tine! Nu te gândi că ce ţi-ar face ţie bine, m-ar nemulţumi pe mine. Orice decizie bună pentru tine, este bună şi pentru mine. Şi tu te-ai bucura dacă eu aş alege un drum care mă face fericită, nu?" ”DA!” Ca să funcţionam bine, să avem o relaţie sănătoasă trebuie să fim fericiţi cu noi înşine. Nu se pune problema de sacrificii sau orgolii necontrolate.

Suntem fericiţi cu noi, atunci putem fi şi împreună!

O relaţie perfectă este atunci când iubitul tău ţi-e cel mai bun prieten.

Simt nevoia să sun pe cineva!

Sau nu sau da?

Trebuie să facem doar ce este corect?

Când luam decizii suntem egoişti sau ţinem seama de valori morale, sociale? Cum împaci şi mintea şi sufletul?

Dilemele obişnuiesc să mă ţină  în loc multă vreme iar lucrurile făcute spontan mi-au oferit o vedere panoramică asupra oraşului.

Privit de sus fiecare cu viaţa lui cum aleargă după câine, copil sau iubit. Aplecată peste balustradă, îi privesc aşa mici, mici cu mari semne de întrebare deasupra capului.

Suntem nişte oameni trişti, îmbrăcaţi în haine de firmă pentru a prinde puţină sclipire. Ne consolează un parfum şi cădem sub greutatea unei brăţări ce apasă încheietura mâinii.

Pic şi mai adânc pe gânduri…

El este dilema mea şi are întocmai un răspuns:

“În lumea reală nu se vorbeşte de corectitudine sau de egalitate.

E corect că tu eşti înaltă şi alta e bondoacă? E drept când un copil se naşte cu un handicap? Despre ce egalitate vorbim când unul e… sa spun… naiv?

În realitate te lupţi să ieşi din mulţime şi să-ţi găseşti locul tău. Nivel cu nivel urci, te poţi împiedica, cei mai mulţi nu se bucură de evoluţia ta şi rareori cineva îţi oferă un imbold.”

Reîntâlnire

Demult mi-ai dat întâlnire în faţa unui cinematograf, n-am apărut iar acum stau singură în sală şi urmăresc un film. Acţiunea pare că se îmbină cu realitatea iar eu  seamăn cu eroina, în timp ce  tu n-ai prins niciun rol in producţia hollywoodiana.

Oricând ai prefera emoţia sinceră din sala de teatru, aplauzele şi atingerea vie a mâinii, liniştea dintre scene, trosnetul podiumului… scândura şubredă din faţa casei ori  rochia mea pătată cu stropi de nămol.

Reîntâlnirea e ca un ropot de aplauze al inimii.

Nu m-am gândit niciodată cum ar fi dacă ai apărea pe locul din dreapta. Însă visez fântâna din faţa casei şi aceeaşi dimineaţă în care eu beau apă din palmele tale. Uneori îmi e atât de sete că încep să plâng până ce mâinile ude mă cuprind şi buzele îmi zvântă faţa.

“Nu-mi mai sufla prin păr, fiorul ăsta face ca totul să devină real…” Nu apuc să spun tot şi vacarmul claxoanelor mă smulge din braţele lui.

Aici noaptea e o continuă zi, plină de cotidian, strălucitoare, fadă.

De acolo, el vede adevăratul miracol şi zâmbeşte. Într-o clipă mi-a înhăţat sufletul, mi-a târât trupul, m-a ridicat să îmi sărute buzele. Ochii lui te îmbracă ca să te dezbrace.

Nu mai eşti un vis, nu mă trezesc când îmi sufli prin păr, floarea nopţii sau pielea ta m-a îmbătat şi am aţipit o eternitate aşa îmbrăţişată.

‘Vino! Cât de tare iubeam noaptea…’

Se uită spre casă şi îşi coboară ochii în pământ. Se vede  silueta ei, cum aşterne patul, stinge lumina.

‘Demult ai prins toţi licuricii, fată crudă! Te-am chemat să-mi iau adio…’

Un mister

Povestea începe ca toate poveştile. Este aproape ştiut că o prinţesă trăieşte în zilele noastre într-o pădure înverzită, alături de multe păsări ciripitoare şi de o mierlă. Cel mai probabil una solitară însă în realitate nu-o văzuse niciodată, doar se proptea în deschizătura balconului să-i asculte cântecul.

Zilele erau pline de copii ce aleargă după veveriţe, interjecţii pasagere, arici urâţi şi mici descoperiri.

Câteva creaturi ce se arată mai rar dar care scot din tine suflul spaimei. Fâlfâitul aripilor de liliac, silueta unui lup, ţipătul bufniţei, o fac să tresară şi să-i mulţumească imaginaţiei că n-a permis mai mult. Aşa e aici, noaptea-i un tărâm ireal iar ziua totul e veridic. Nici ea nu face excepţie, râde până ce vocea îi prinde o uşoară răguşeală, uneori plânge şi nu regretă.

Zilele supărate, cu ploaie grea şi stropi apăsători răsunând de geamul casei îi amintesc de tropotele cailor galopând prin bălţi.

Păstrează bine un suvenir neîntregit, îi desenează forme şi îi simte conţinutul.

Fumul se pierde, iar aburul de pe o piatră încinsă e înghiţit într-o mare de molecule neinteresante.

Tot ce a reprezentat odată un fenomen, tot ce ne mişcă sau nu, este absorbit într-un final. Se aşterne uitarea sau se creează ideea de ciclu. Nu mai trăim o singură iubire, trăim mai multe, şi tot nu e suficient! Vrem să ne mai naştem încă o dată pentru a ne potoli setea de absolut.

Ea flirtează cu amintirile şi se lasă sărutata de un scutur rece.

Şi nu, nu aşteaptă niciun prinţ, în zilele astea ar fi desuet! Singura credinţă magică ce a păstrat-o suna aşa:

- Dar totul se termină cu bine!

- Cum oare?

- Nu ştiu, este un mister!