Vizită

Când urci scările, treaptă cu treaptă, susţinut de perete, sub atingerea rece a altui trup…

De fiecare dată când te întorci să ajungi la final, plăcerea creşte cu un nou nivel, muşchii se încordează dar transpiraţia e absorbită de vre-un rever.

Poţi pica însă gândul păcătos îţi dă tăria de a păşi drept.

După primul déjà vu, mintea te eliberează, corpul ţi-e mai uşor şi mai ascultător.

Ştie că la fiecare discuţie, ameninţ că mă mut la masa vecină.

- Acolo!

- Uneori când îmi vorbeşti, parcă pluteşti. Deşi stai în dreptul meu, nu te pot atinge.  Pentru cât timp o să fii reală?

Drumul până la el e o intrigă perpetua între durerea fizică şi cultul plăcerii.

Casa scării e mai îngustă, împânzită de verdeaţă umedă, fără senzori de lumină şi uşi la capete.

Actriţele coboară şi încă nu şi-au ieşit din rol. La început erau doar nişte siluete, acum au nume de scenă… poate de-asta pe mine mă voia reală.  

Însă, aşa cum bănuia, am dispărut atunci când a încercat să mă ia în braţe, scuzându-se că nu m-a prins în drumul meu către etajul superior.