Aşteptarea ciuguleşte din carnea mea, văd cum lichidul din corp mi se scurge prin picioare în jos şi simt cum inima pompează de nicăieri sânge proaspăt.
Nu cunosc cum începe, ştiu cum se termina totul însă timpul stă în calea mea.
Când ajung la punctual culminant al nebunie, mă îndeletnicesc cu altceva.
'Fugi! Fugi în natură!'
Ca un Mustang ce nu poate fi îmblânzit şi mai ales domesticit, fuge să prindă vântul!
- Răspunde-mi la întrebare.
- De ce? Ce contează?
- Pentru că vreau să te sărut.
- Vrei să-ţi spun ce vrei să auzi? Sau poate vrei să-ţi spun… ce vreau eu să-ţi spun! Pentru că e acelaşi lucru, neadevărul.
- Se accepta! Asta, pentru un sărut.
Ca într-o zi toridă de vară, Ilizei îi vine să poarte rochii. Alege la întâmplare una dintre cele scurte şi fuge să răsufle o gură de aer cald.
El… pur si simplu se năpusteşte să bea apă rece direct din sticla ce se află în frigider: ‚ce gest neprelucrat’, gândi.
Acum că se întoarce, parcă o cuprinde o teamă faţă de gândurile altor oameni. Pe stradă femeile sunt nişte văduve care se uită la criminală cu ură, iar bărbaţii cu sete 'de-ar fi luat ce a mai rămas din sticla aia de apă rece'. Ei nu ştiu că ea vine dintr-o zonă caldă, în care femeile se luptă cum pot cu căldura soarelui, iar atunci când încetează să se împotrivească Lui, devin şi mai frumoase. Îşi încetini mersul să admire o altă femeie frumoasă, şi vrea să-i zâmbească complice, însă o doamnă cu experienţă o fixa cu privirea: ‚grozav, altă nebună’, îşi spuse.
Ajunsă în dreptu-i: ‚Eşti naturală, rochia încântătoare, doar că pe mână îţi lipseşte o brăţară’. Se uită cu admiraţie la bătrână, şi la mâna ce i-o reţinea încă pe a ei.
S-a pornit ploaia.
O seară la film. Încă una dintr-un lung şir de filme plictisitoare şi seri debordante. Eroul, minte ingenioasă, salvează iar planeta, având totuşi grijă să se îndrăgostească de o preafrumoasă ingenuă. În mod sigur, la anul se va firma încă o continuare, doar că atunci, femeia îşi dă seama că mai bine rămânea nesalvată, iar planetei îi era mai bine într-un stadiu primitiv.
Printr-un gest neaşteptat, îşi puse capul pe umărul lui, iar genunchii în braţele lui.
Cu mâna dreaptă îi cuprindea pe rând genunchii, pe care îi ştia atât de bine deşi nu-i mai atinsese sau nu îi mai privise de multă vreme. Cel puţin ultima dată mâinile de bărbat ce au trecut pe acolo, nu au fost ale lui. Nici mâinile sau ochii lui n-au cuprins ultima dată acele rotunjimi.
Ei ştiau, dar nu le păsa. Doar că, în momentul în care se regăseau, îi încerca şi un sentiment de vinovăţie. Le era atât de bine încât nu-şi mai aminteau ce au căutat amândoi la alţi genunchi sau la alte îmbrăţişări.
Parcă picioare catifelate ca ale ei nu mai atinsese niciodată, rotunjimea genunchiului era atât de perfectă…îi încăpea în palmă, iar dacă îşi închidea mâna putea să o strângă până îi făcea rău.
Când îi reafla braţele, îşi lăsa capul spre spate şi îi ceda pierdută.
Era ca spuma de căpşuni suflată de vânt intr-o zi înnorată de vară.
Atunci, nu era şi nu fusese nimic rău între ei.
Privesc de la fereastra apartamentului spre oamenii din stradă. Cei din încăperi sunt feriţi de privirile indiscrete datorită zidurilor, geamurilor sau draperiilor. Însă, ceilalţi se arată atât de vulnerabili, unii aproape că-s dezbrăcaţi.
E posibil ca în orice moment să intervin în viaţa unuia şi să-i schimb, poate direcţia. Oare? Cel puţin, aşa am impresia în anumite momente, cu anumiţi oameni.
Fiecare are o poveste, uneori una scrisă cu caractere mari, vizibile de la distanţa apartamentului meu. Cum e posibil să avem toţi câte o problemă în acelaşi timp? N-ar trebui să facem cu rândul, pentru ca Universul să se concentreze doar pe rezolvarea uneia, apoi sa treacă la următoarea? Nu-i de mirare că nu rezonam cu el, mai mult îl agasăm.
O poveste, două, trei… se răresc cu lăsarea întunericului… Probabil atunci e momentul oportun să cer ceva. O să veghez până nu mai rămâne nimeni pe stradă.
După ce termin eu, te anunţ şi pe tine.
După care-l lăsam să se odihnească.
Cred ca e obositor să fii Universul.
Eu sunt foarte obosită.
Începutul infernului de toropeală sună tentant. Ei zumzăie ceva, în timp ce eu mă pot gândi la un singur lucru. …Tentant şi ăsta! Nu vreau să treacă pe lângă mine, aşa că-l notez, şi dorind să-l împărtăşesc cuiva, îl trimit sub forma unui SMS.
Îi dau un picior pe sub masa, şi îi şoptesc:
- Ai primit un mesaj.
- Ştiu.
- Verifică-l.
Cu groaza de a nu citi cuvinte plictisitoare de la foşti, îşi ia telefonul din geantă, râde.
- Cu cine? Vreun bărbat de aici?
- De când am venit, am văzut doar femei interesante… poate numai cu ele.
Preocupată de gândurile mele, îi las discutând.
Trecând pe lângă noi, se întoarce fericit că nu ne-am ratat. Ne salută pe fiecare, şi mi se pare că se uită după ea. O găseşte.
- Ce mai faceţi? De când nu v-am mai văzut… Aceeaşi echipă, tot fericiţi.
- Stai cu noi, spuseră aproape toţi în cor.
Se uită pe furiş la mine. Buzele mi-au rămas nemişcate, iar faţa cu atât mai puţin, n-a schiţat niciun gest.
I se trase rapid un scaun.
- Cinci minute! Ne gândim să ieşim la iarbă verde, hai cu noi. Ca şi dăţile trecute. Acum cât timp? Câteva luni…
- Un an, spuse.
‚Un an’, i-aş fi spus. Probabil, el: ‚Atunci erau să-şi dea seama.
…Incitant căci nu ştiau, mă rog, aşa ai decis tu! Îmi era atât de greu să nu te ating, iar atunci când o făceam, nu puteam să-mi iau mâinile de pe tine.’ Râde ironic ‚Ce bine că te-ai tras la timp şi n-ai dat nimic de bănuit… ca şi acum, de altfel.’
Asta ne-am fi spus şi ne-am spus. Aş fi continuat că sunt mândră de el, acum se descurcă admirabil!
Oricine poate garanta că n-a existat trecut, inclusiv noi.
Şi totuşi, ea întorcându-se acasă, reciteşte mesajul: ‚Am pofta de-o idilă!’
