despre nimic

Privesc de la fereastra apartamentului spre oamenii din stradă. Cei din încăperi sunt feriţi de privirile indiscrete datorită zidurilor, geamurilor sau draperiilor. Însă, ceilalţi se arată atât de vulnerabili, unii aproape că-s dezbrăcaţi.

E posibil ca în orice moment să intervin în viaţa unuia şi să-i schimb, poate direcţia. Oare? Cel puţin, aşa am impresia în anumite momente, cu anumiţi oameni.

Fiecare are o poveste, uneori una scrisă cu caractere mari, vizibile de la distanţa apartamentului meu. Cum e posibil să avem toţi câte o problemă în acelaşi timp? N-ar trebui să facem cu rândul, pentru ca Universul să se concentreze doar pe rezolvarea uneia, apoi sa treacă la următoarea? Nu-i de mirare că nu rezonam cu el, mai mult îl agasăm.

O poveste, două, trei… se răresc cu lăsarea întunericului… Probabil atunci e momentul oportun să cer ceva. O să veghez până nu mai rămâne nimeni pe stradă.

După ce termin eu, te anunţ şi pe tine.

După care-l lăsam să se odihnească.

Cred ca e obositor să fii Universul.

Eu sunt foarte obosită.