... E o formă de anti-meditație, un sport al gândurilor, așa cum împăturești hainele curate de iarnă și le pui în cutii cu gândul că n-o să mai ai nevoie de ele, așa cum pe cele murdare le arunci cu silă în mașină iar la final le scoți cu etichetele pe ele, cum aspiri tot gunoiului și îi faci o vrajă spunand că n-o să se mai întoarcă niciodată în viata ta și lustruiești podeaua după actul crimei...
Ah!!! De voi avea timp să-mi fac curat și în geantă... În ziua aia chiar că îmi fac curat în viață! Sunt atât de aproape... încă câteva baxuri de produse de curățenie de golit...
Spălatul vaselor nu mi-a plăcut niciodată, cu atât mai puțin frecatul oalelor pe care stă prinsă mâncarea... ah, ma scoate din minți!
- Ar trebui să mai scrii! Îmi spuse răstit din ușa în timp ce îi mai dădeam tigăii o noua șansă la viața ei plină de paella.
- "Tricota țevi de eșapament
Înfundate
Noaptea cu lună plină
Pe patinoar" Acordeon, Liviu-Ioan Mureșan
- Ce?!... mă gândeam că ar fi frumos să scrii o carte!
- Ziceam că e frumos ce-mi spui... acum îmi dau seama totuși cât de frumoasă e poezia asta...
Ar trebui să îți spun că plec! Nu, doar că am plecat și nu mă mai întorc! Iau doar cheile de la mașină și conduc oriunde, oricum, până rămân fără benzină și apoi alerg spre cea mai îndepărtată și deasă pădure.
În pădurea aia există doar întuneric și animale și alerg, alerg și încep să țip cât pot eu de tare și de mult dar nu e suficient pentru că tot nu mă aud!
O să caut animale sălbatice care să mă îngrozescă și râpe fără fund care să nu mă prindă niciodată și tot femeia din mine o să aibă glasul stins... Și e sfâșietor pentru ca tot ce vrea, e să-mi vorbească în șoaptă încât numai eu să o aud. O să-mi murdăresc și rochia și trupul de sângele crengilor dese și al mărăcinilor. Ghimpii și acele sălbatice o să-mi între în picioare pentru că, în extaz, am uitat să mă încalț dar eu tot o să fug și fug!
Iar la ultima mea suflare o să cad așa cum am prevăzut, într-o prăpastie despre care nu știu sigur dacă i-am atins fundul. Căzând pe spate si prinzându-mă cu mâinile de un copac bătrân, îl smulg din rădăcini pentru că atât de mare îmi e dorul adâncului. Doar că nu știu dacă prăpastia asta e fără fund, căci luând copacul după mine, crengile lui dese au eliberat cerul... și e înstelat... și are o culoare cum n-am mai văzut pana atunci...
La capătul de sus al prăpastiei mă privește un lup de care nu îmi mai e frică că o sa sară după mine să mă mănânce. Ne privim ore bune în ochi, poate o eternitate, după care mă lasă alergând și alergând, neauzindu-i pașii, eleganța și puterea dar văzându-le . Mă lasă într-o liniște deplină pe care doar îmbrățișarea unei mamei ți-o poate oferi, copil fiind. Aud cum îmi spun să mă ridic că-s eliberată cu condiția să mă întorc acolo de fiecare dată!
Și ies din pădure, tu mă aștepți răbdător în mașină să mă duci acasă dar nu înainte de a face dragoste.
... Despre asta să fie cartea!
- Ce?!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu