Declaraţie de dragoste

Îmi place haosul iernii privit din dreptul geamului, preţ de două ore… cam cât îmi ia să mă gândesc la ale mele.

Am adorat-o într-un an, la începuturile noastre dar de atunci îmi e potrivnică.

Apoi am dat tot pe-un soare. Tot!

Şi acum aud cum îmi vorbeşti de echilibru, balanţă, sacrificii şi recompense. Bine, rău, şi jumătatea distanţei dintre ele.

Cine stă să calculeze? Eu sunt pe fugă, alerg după-un zgomot, ceva care să mă înduioşeze, să mă facă să tresar.

Povestesc despre abateri, de lucrurile rele ce sunt bune pentru că mă mişcă cumva. Plăcerile vinovate sunt de lungă durată şi mă surprind zâmbind când aştept în faţa semaforului să se facă verde.

Cântăreşti cu sufletul dar plăteşti în viaţa asta aşa că excepţiile nu se pot repeta şi se pare că nu pot cere să dureze cu zilele.

- Durează până se consuma! Şi sunt rare ca să le pot aprecia.

- Te iubesc şi îmi faci rău!

- Ştiam că vei spune asta, am visat aseară! Aveai pe bancheta din spate a maşinii două femei, şi când le-am observat, le-am cerut să coboare iar tu m-ai privit cu lacrimi în ochi: „Tu să cobori că tu eşti cea care mă face să sufăr!”

- N-ai visat… şi te-ai urcat în altă maşină. Ce fraieră!  Tu nu ştii că erai excepţia mea?

Dacă nu m-ar auzi, aş recunoaşte că pentru el m-aş aşeza la casa mea.

Şi i-aş face cam zece copii, toţi băieţi, ca să populez lumea de bărbaţi mişto ca taică-su!

… în timp ce topim zăpada.