Iarna

Niciodata n-am iubit iarna mai mult ca atunci. De fapt, doar atunci am iubit-o. Totusi, an de an, cand simt ca vine frigul, in suflet mi se aprinde speranta caldurii.

Zilele scurte si noptile lungi faceau ca patul sa fie locul in care petrecem cel mai mult timp.

Pasiunea facea ca timpul sa zboare, sau sa stea in loc, si ramanea asa… ca imbratisarea noastra.

Dupa o zi agitata, in care fugeam de iarna, si-n urma careia ma alegeam de fiecare data cu fata taiata de frig, buzele crapate, si mainile rosii, ajungeam cu gandul de a porni resoul si de a ma cuibari in bratele lui.

Zi-de-zi, timp de o iarna intreaga.

El intotdeauna a fost mai calduros, matur si protector. Ma lua in brate, cu mainele intre corpurile noastre, si-mi saruta fata si buzele crapate. Ma imbujoram de fiecare data, ceea ce insemna ca reveneam la viata.

Uneori, iarna ne era prea cald. Cu pretextul de a cumpara ceva bun, hoinaream pe strazile inghetate si pustii, pe care in alte conditii le-as fi urat.

Dupa aventura, ne intorceam acasa, ferciti ca avem un camin atat de intim si primitor.

De multe ori ma intreb, rational, ce facea casa aia speciala? Poate pentru ca era atat de mica incat trebuia sa ne tinem o parte din lucruri sub pat. Nu puteam trece unul pe langa celalat fara sa ne atingem, iar secundele in care unul facea pe bosumflatul erau numarate, caci nu avea unde sa se ascunda sa-si contemple starea.

Acolo puteam fi doar impreuna, doar fericiti, doar unul pentru celalalt.

Iarna aia miroase a ger, a budinca fierbinte cu biscuite, a iubire, a coplesire.

Oricand, oriunde, da-mi sa miros aromele astea, si abandonez razboiul.

Brrr! Vine frigul.