Încerc să scriu ceva…
Însa visez prea mult.
Îmi place să mă simt vinovată!
… Elegy 2008 cu Ben Kingsley, Penélope Cruz
elegie - ELEGÍE, elegii, s.f. 1. Specie a poeziei lirice în care sunt exprimate sentimente de melancolie, de tristeţe, de jale; p. ext. plângere, jeluire.2. Compoziţie muzicală cu caractermelancolic, trist. Din fr. élégie, lat. elegia.
Când suntem copii, învăţăm cuvinte…
Când creştem, învăţăm să facem propoziţii cu acestea.
Peste alţi câţiva ani, învăţăm ce înseamnă să te joci cu ele. Simţim cum, multe cuvinte dacă sunt puse în aceeaşi propoziţie ne pot face fericiţi sau ne pot întrista.
Cel mai târziu, învăţăm sensul cuvintelor nespuse.
Acum, nu mă pot aduna, iar voroavele mele spun atât de multe încât nu se înţelege nimic.
So, if you look like an ice cream… „tonight I love you, but tomorrow go away”!
- Bunico, mai ştii poza aceea cu tine îmbrăcată în rochie lungă de seară? Erai ca o prinţesă. Aşa vreau să am şi eu o poză, cât de repede. De ce nu mai cresc odată?
De fapt… mi-e teamă că atunci când voi creşte nu vor mai exista prinţese... mai bine eram una din vremea ta.
- Nu trebuie sa dăm timpul înapoi de dragul unei rochii, scumpa mea. Atunci, fetiţele erau crescute altfel…
- Femeia era educată ca un om slab, pentru a primi mai târziu cele mai dure lovituri.
Singura ei comunicare era prin lacrimi. Asta era metoda de a ajunge la un echilibru cu ea.
Puţine aşteptări şi totuşi prea mari...
Uneori aveam impresia ca doar pe noi ne-a înzestrat Dumnezeu cu darul iubirii. Cu cât simţeam mai des asta, cu atât deveneam mai tristă.
Dar nu trebuie să înţelegi tu toate astea, eşti prea micuţă încă.
- Dar acum, cum este?
Câţiva ani mai târziu, un bărbat o privea de-aproape, încercând să-i descopere parfumul, sau să zărească ceva ce va folosi în fanteziile lui.
Încercam să-mi găsesc echilibrul în scânteiele ce săreau ‘ca arse’ din foc. Simt cum vine să mă cuprindă în braţe şi face un gest neobişnuit de faţă cu atâta lume… îmi atinge sânul drept.
Mi-ar plăcea mai puţin dacă aş şti că cineva nu ne urmăreşte!
- Cum vine asta?
- Acum este iubita mea.
- Poftim? De când?
- Nu contează. Pot dovedi cu toate lucrurile cumpărate pentru ea. Am nişte facturi pe săptămâna trecută.
- Săptămâna trecută a fost cu mine.
- Atunci sunt cu data de săptămâna viitoare.
- Ascultă, daca vorbeşti de ce s-a întâmplat intr-o vreme, află că ştiu.
- Încă nu s-a întâmplat nimic.
…. aparent calm.
- Îmi pare rău. Nu s-a întâmplat nimic
- Ştiu!
Mă priveşte îndelung şi continua:
- Eu o să plec.
‚Dacă vreodată ai nevoie de un compliment din partea unei femei, cheamă-mă!’
…………………………………………………………………………………..
Doar la asta mă gândesc, şi cu cât mă gândesc mai mult, ea devine mai seducătoare!
Atât, sec!
De fapt nu a fost aşa sec, au fost mai multe secvenţe. În prezent apar altele, iar eu nu pot povesti, pentru că totul s-a întâmplat prea recent.
Într-o zi sper să-mi amintesc!
Teatrul mă fascinează şi mă sperie. Clădirea este prea mare, iar sala, lojele, cortina şi tot decorul au văzut şi auzit atâtea, încât simt nevoia să rostească la rândul lor o parte din istoria locului.
Ştiu ce mă aşteptă, dar când nu sunt pregătită total să întâmpin spaţiul acesta şi să-l ascult, înmărmuresc. Uneori, nici oamenii din sală nu mă ajută să-mi revin, parcă şi ei se întorc de undeva din trecut să urmărească piesa ce rulează azi. Simt o plăcere vinovată sa-i urmăresc, şi nu pentru ca nu e frumos să mă uit insistent la cineva (îmi imaginez că ei nu mă văd, pentru că nu-s reali), ci pentru că îmi induc coşmaruri.
Savurez spaima cu plăcere.
Am învăţat că oamenii care nu există, vorbesc doar între ei. Însă o doamnă de peste şaizeci de ani şi durdulie, se propteşte lângă mine, întrebându-mă parcă dacă locul de lângă, e liber.
N-am răspuns, i-am privit doar haina lunga de blană, şi o altă blană de vulpe întreagă, aşezată în jurul gâtului. I-am admirat eleganţa cu care-şi purta animalele, iar mirosul lor, amestecat cu parfumu-i de dulce-'trecut', m-au smuls de lângă acţiunea piesei.
- Mă scuzaţi că vă întrerup, dar îmi puteţi spune cât a costat biletul? Îmi şopteşte fără să mă privească, imediat după ce se aşează.
- Nu ştiu, am venit în baza unei invitaţii. Mă străduiesc să zâmbesc, dar îmi iese mai mult cu un aer de superioritate.
- Aaa, şi dumneavoastră?... Mă întreabă complice.
- Da!
- Am înţeles. Şi după spectacol o să mergeţi cu actorul...?
- Unde să merg cu actorul?
- Ei, ştiţi dumneavoastră... aşa se practică! Si-mi zâmbeşte conspirativ.
- Nu! Nu merg! Am tăcut ca sugrumată.
Nu ne-am mai privit deloc, eu mimând teatral jignirea, ea dezamăgita ca nu i-am împărtăşit taina.
