- Bunico, mai ştii poza aceea cu tine îmbrăcată în rochie lungă de seară? Erai ca o prinţesă. Aşa vreau să am şi eu o poză, cât de repede. De ce nu mai cresc odată?
De fapt… mi-e teamă că atunci când voi creşte nu vor mai exista prinţese... mai bine eram una din vremea ta.
- Nu trebuie sa dăm timpul înapoi de dragul unei rochii, scumpa mea. Atunci, fetiţele erau crescute altfel…
- Femeia era educată ca un om slab, pentru a primi mai târziu cele mai dure lovituri.
Singura ei comunicare era prin lacrimi. Asta era metoda de a ajunge la un echilibru cu ea.
Puţine aşteptări şi totuşi prea mari...
Uneori aveam impresia ca doar pe noi ne-a înzestrat Dumnezeu cu darul iubirii. Cu cât simţeam mai des asta, cu atât deveneam mai tristă.
Dar nu trebuie să înţelegi tu toate astea, eşti prea micuţă încă.
- Dar acum, cum este?
Câţiva ani mai târziu, un bărbat o privea de-aproape, încercând să-i descopere parfumul, sau să zărească ceva ce va folosi în fanteziile lui.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu