Curiozităţi nestăvilite

Când eram mică îmi plăcea să fac tot felul de lucruri nepermise. Să cotrobăiesc prin locuri neîngăduite, să privesc prin crăpăturile uşii, şi să pun mâna pe tot ce nu-mi aparţinea. E vorba de o curiozitate înnăscută, o dorinţă nestăvilită de a afla tot ce n-ar trebui. Pe sub pat, în dulapuri, în cutii şi cutiuţe, intr-o gaură suspectă de podea, în curţile animalelor cotrobăiam după un indiciu, după trecut, sau după ceva care să mă fascineze sau să mă neliniştească toată ziua.
Nu cred că mi-a folosit prea mult deoarece, după fiecare expediţie rămâneam cu multe întrebări nepuse. Puteam însă să-mi formulez multe ipoteze, scenarii care cel mai probabil, nu aveau nici o legătură cu realitatea.
O dată chiar am găsit o încăpere secretă, o cămăruţă de copil, cu pătuţ şi leagăn, despre care nimeni nu-mi spusese nimic, şi despre care nici ei nu vorbeau. La rându-mi, n-am povestit nimic, însă o vizitam de fiecare dată când ceilalţi îmi pierdeau urma. Inima îmi sărea din piept când mergeam să o vizitez, şi mă întorceam cu sentimentul că am fost un copil rău. Era una din modalităţile mele de a-mi procura adrenalina.

Acum, noi oamenii mari îl avem pe Google. Satisface toate impetuozităţile, chiar şi pe cele mai înfocate.
N-ar trebui sa fac asta+Curiozitate+X+Google= ?Viaţa celuilalt se continuă şi după despărţirea de noi?

Google, totul e simplu şi perfect, totuşi ca orice lucru are un neajuns: tasta DELETE.