G. de la G

- Răspunde-mi la întrebare.

- De ce? Ce contează?

- Pentru că vreau să te sărut.

- Vrei să-ţi spun ce vrei să auzi? Sau poate vrei să-ţi spun… ce vreau eu să-ţi spun! Pentru că e acelaşi lucru, neadevărul.

- Se accepta! Asta, pentru un sărut.

Doamna cu brăţara

Ca într-o zi toridă de vară, Ilizei îi vine să poarte rochii. Alege la întâmplare una dintre cele scurte şi fuge să răsufle o gură de aer cald.

El… pur si simplu se năpusteşte să bea apă rece direct din sticla ce se află în frigider: ‚ce gest neprelucrat’, gândi.

Acum că se întoarce, parcă o cuprinde o teamă faţă de gândurile altor oameni. Pe stradă femeile sunt nişte văduve care se uită la criminală cu ură, iar bărbaţii cu sete 'de-ar fi luat ce a mai rămas din sticla aia de apă rece'. Ei nu ştiu că ea vine dintr-o zonă caldă, în care femeile se luptă cum pot cu căldura soarelui, iar atunci când încetează să se împotrivească Lui, devin şi mai frumoase. Îşi încetini mersul să admire o altă femeie frumoasă, şi vrea să-i zâmbească complice, însă o doamnă cu experienţă o fixa cu privirea: ‚grozav, altă nebună’, îşi spuse.

Ajunsă în dreptu-i: ‚Eşti naturală, rochia încântătoare, doar că pe mână îţi lipseşte o brăţară’. Se uită cu admiraţie la bătrână, şi la mâna ce i-o reţinea încă pe a ei.

S-a pornit ploaia.

Curiozităţi nestăvilite

Când eram mică îmi plăcea să fac tot felul de lucruri nepermise. Să cotrobăiesc prin locuri neîngăduite, să privesc prin crăpăturile uşii, şi să pun mâna pe tot ce nu-mi aparţinea. E vorba de o curiozitate înnăscută, o dorinţă nestăvilită de a afla tot ce n-ar trebui. Pe sub pat, în dulapuri, în cutii şi cutiuţe, intr-o gaură suspectă de podea, în curţile animalelor cotrobăiam după un indiciu, după trecut, sau după ceva care să mă fascineze sau să mă neliniştească toată ziua.
Nu cred că mi-a folosit prea mult deoarece, după fiecare expediţie rămâneam cu multe întrebări nepuse. Puteam însă să-mi formulez multe ipoteze, scenarii care cel mai probabil, nu aveau nici o legătură cu realitatea.
O dată chiar am găsit o încăpere secretă, o cămăruţă de copil, cu pătuţ şi leagăn, despre care nimeni nu-mi spusese nimic, şi despre care nici ei nu vorbeau. La rându-mi, n-am povestit nimic, însă o vizitam de fiecare dată când ceilalţi îmi pierdeau urma. Inima îmi sărea din piept când mergeam să o vizitez, şi mă întorceam cu sentimentul că am fost un copil rău. Era una din modalităţile mele de a-mi procura adrenalina.

Acum, noi oamenii mari îl avem pe Google. Satisface toate impetuozităţile, chiar şi pe cele mai înfocate.
N-ar trebui sa fac asta+Curiozitate+X+Google= ?Viaţa celuilalt se continuă şi după despărţirea de noi?

Google, totul e simplu şi perfect, totuşi ca orice lucru are un neajuns: tasta DELETE.

Despre căsătorie

O seară la film. Încă una dintr-un lung şir de filme plictisitoare şi seri debordante. Eroul, minte ingenioasă, salvează iar planeta, având totuşi grijă să se îndrăgostească de o preafrumoasă ingenuă. În mod sigur, la anul se va firma încă o continuare, doar că atunci, femeia îşi dă seama că mai bine rămânea nesalvată, iar planetei îi era mai bine într-un stadiu primitiv.

Printr-un gest neaşteptat, îşi puse capul pe umărul lui, iar genunchii în braţele lui.

Cu mâna dreaptă îi cuprindea pe rând genunchii, pe care îi ştia atât de bine deşi nu-i mai atinsese sau nu îi mai privise de multă vreme. Cel puţin ultima dată mâinile de bărbat ce au trecut pe acolo, nu au fost ale lui. Nici mâinile sau ochii lui n-au cuprins ultima dată acele rotunjimi.

Ei ştiau, dar nu le păsa. Doar că, în momentul în care se regăseau, îi încerca şi un sentiment de vinovăţie. Le era atât de bine încât nu-şi mai aminteau ce au căutat amândoi la alţi genunchi sau la alte îmbrăţişări.

Parcă picioare catifelate ca ale ei nu mai atinsese niciodată, rotunjimea genunchiului era atât de perfectă…îi încăpea în palmă, iar dacă îşi închidea mâna putea să o strângă până îi făcea rău.

Când îi reafla braţele, îşi lăsa capul spre spate şi îi ceda pierdută.

Era ca spuma de căpşuni suflată de vânt intr-o zi înnorată de vară.

Atunci, nu era şi nu fusese nimic rău între ei.

despre nimic

Privesc de la fereastra apartamentului spre oamenii din stradă. Cei din încăperi sunt feriţi de privirile indiscrete datorită zidurilor, geamurilor sau draperiilor. Însă, ceilalţi se arată atât de vulnerabili, unii aproape că-s dezbrăcaţi.

E posibil ca în orice moment să intervin în viaţa unuia şi să-i schimb, poate direcţia. Oare? Cel puţin, aşa am impresia în anumite momente, cu anumiţi oameni.

Fiecare are o poveste, uneori una scrisă cu caractere mari, vizibile de la distanţa apartamentului meu. Cum e posibil să avem toţi câte o problemă în acelaşi timp? N-ar trebui să facem cu rândul, pentru ca Universul să se concentreze doar pe rezolvarea uneia, apoi sa treacă la următoarea? Nu-i de mirare că nu rezonam cu el, mai mult îl agasăm.

O poveste, două, trei… se răresc cu lăsarea întunericului… Probabil atunci e momentul oportun să cer ceva. O să veghez până nu mai rămâne nimeni pe stradă.

După ce termin eu, te anunţ şi pe tine.

După care-l lăsam să se odihnească.

Cred ca e obositor să fii Universul.

Eu sunt foarte obosită.