Château

Teatrul mă fascinează şi mă sperie. Clădirea este prea mare, iar sala, lojele, cortina şi tot decorul au văzut şi auzit atâtea, încât simt nevoia să rostească la rândul lor o parte din istoria locului.

Ştiu ce mă aşteptă, dar când nu sunt pregătită total să întâmpin spaţiul acesta şi să-l ascult, înmărmuresc. Uneori, nici oamenii din sală nu mă ajută să-mi revin, parcă şi ei se întorc de undeva din trecut să urmărească piesa ce rulează azi. Simt o plăcere vinovată sa-i urmăresc, şi nu pentru ca nu e frumos să mă uit insistent la cineva (îmi imaginez că ei nu mă văd, pentru că nu-s reali), ci pentru că îmi induc coşmaruri.

Savurez spaima cu plăcere.

Am învăţat că oamenii care nu există, vorbesc doar între ei. Însă o doamnă de peste şaizeci de ani şi durdulie, se propteşte lângă mine, întrebându-mă parcă dacă locul de lângă, e liber.

N-am răspuns, i-am privit doar haina lunga de blană, şi o altă blană de vulpe întreagă, aşezată în jurul gâtului. I-am admirat eleganţa cu care-şi purta animalele, iar mirosul lor, amestecat cu parfumu-i de dulce-'trecut', m-au smuls de lângă acţiunea piesei.

- Mă scuzaţi că vă întrerup, dar îmi puteţi spune cât a costat biletul? Îmi şopteşte fără să mă privească, imediat după ce se aşează.

- Nu ştiu, am venit în baza unei invitaţii. Mă străduiesc să zâmbesc, dar îmi iese mai mult cu un aer de superioritate.

- Aaa, şi dumneavoastră?... Mă întreabă complice.

- Da!

- Am înţeles. Şi după spectacol o să mergeţi cu actorul...?

- Unde să merg cu actorul?

- Ei, ştiţi dumneavoastră... aşa se practică! Si-mi zâmbeşte conspirativ.

- Nu! Nu merg! Am tăcut ca sugrumată.

Nu ne-am mai privit deloc, eu mimând teatral jignirea, ea dezamăgita ca nu i-am împărtăşit taina.