Percepţia

Pentru prima dată am păşit prin locurile astea liniştite, singură. Doar eu pe străduţe, atingând şi privind clădirile prin mişcări lente ale mâinilor. E de două ori mai linişte decât de obicei deşi aud şi cel mai mic foşnet al frunzelor crude şi cea mai fină adiere de primăvară.

Fiecare loc are ceva de spus. Dar cine stă să îl asculte şi să-l înţeleagă aşa cum e el, poate şters de trecerea anilor însă încărcat cu ei, poate imperfect pe alocuri, dar amplu. E minunat să-i cunoşti trecutul, să dai cu presupusul asupra unor genuri de oameni cu scurtele lor secvenţe din viaţă ce s-au turnat chiar aici.

Emoţiile urcă din stomac până la nivelul gâtului şi formează un papion cam strâns pentru măsura mea. Redescopăr pustietatea şi e înfiorător de cuprinzătoare.

Nicicând nu m-am simţit mai bogată ca acum, fără nimic.

Nu e nimeni care să mă ţină de mână şi care să mă abată de la atingerea lucrurilor însufleţite, care să-mi grăbească pasul sau să mă oprească asupra a ceea ce nu merită zăbavă. Privirea mi-e furată doar de ceea ce ochii nu reuşesc să vadă, iar gândul îmi fuge acolo unde mâinile nu pot atinge.

Păşesc agale privind în jos şi pot să număr paşii ce leagă două minunate creaţii dar nu vreau să stric nimic prin ceva atât de concret ca o cifră.

După alţi câţiva paşi, începe să miroase a singurătate. Cine nu o trăieşte, nu are cum să-i simtă mirosul dar e apăsător precum mirosul de mare, de apă sărată ce îţi intră fără să vrei în plămâni şi te absorbi odată cu el. După care, se întâmplă efectul invers: când ceva atât de vast te domină, nu mai eşti singur. Expiri şi inspiri mai puternic, cu alţi plămâni decât cei anteriori, un aer aromat, unic, fabricat după reţeta ta, din cunoaşterea proprie!